În DEX, inteligenţa este definită drept capacitatea de a înţelege uşor şi bine, de a sesiza ceea ce este esenţial, de a rezolva situaţii sau probleme noi pe baza experienţei acumulate anterior.
La începutul secolului XX, apărând germenii inteligenţei artificiale, cercetătorii şi-au pus problema măsurării inteligenţei umane naturale. Aşa au introdus americanii în 1938 testul IQ, o măsurare în procente a inteligenţei oricărei persoane. Simplist, cei care au scoruri mai mari de 100 au o inteligenţă peste medie, în timp ce oamenii cu indice sub 85 au deficite de inteligenţă şi de învăţare.
Cu ani în urmă mi-a picat în mână un studiu făcut la Universitatea din Ulster (Irlanda de Nord). Era un top al popoarelor în funcţie de coeficientul de inteligenţă. Deloc surprinzător, în acest clasament ce nu este cu siguranţă infailibil, pe primul loc erau nemţii, cu un IQ de 107. Un scor foarte apropiat aveau olandezii! Polonezii erau cotaţi cu IQ 100, iar românii cu un IQ 94 erau pe antepenultimul loc, urmaţi de turci şi de sârbi în coada clasamentului.
M-au surprins două lucruri: locul 8 ocupat de Anglia şi 19 de Franţa. Apoi, faptul că popoarele din nordul continentului sunt mai bine clasate decât cele din sud unde peste 300 de zile însorite pe an nu-i fac pe oameni mai inteligenţi, ci doar mai sentimentali, mai imaginativi şi mai artişti.
Sigur că există o componentă genetică a inteligenţei, dar sunt şi influenţe de mediu familial şi social. La unison cercetătorii sunt de acord că un IQ normal este între 85-115, iar supradotaţii au peste 145. S-au estimat şi scorurile IQ ale unor genii de ieri şi de azi. Leonardo Da Vinci şi Goethe au avut un IQ de 220, Newton 192, Galileo Galilei 185, Michelangelo 177, Raphael 170. Iar dintre contemporani, şahistul Garry Kasparov 190, Stephen Hawking 163, Bill Gates 160, Bill Clinton 137 şi excentricul Donald Trump 156.
Dr. Viorel PĂTRAŞCU
