România de Panama – Ziarul Argeşul

Cele ce se petrec în societatea noastră de un sfert de veac încoace demonstrează că nu trăim cu adevărat într-o lume normală, ci într-una copleşită şi ţinută captivă de prea multe grupuri de interese, care se războiesc zilnic între ele, pentru acces la putere şi la resursele ţării. Odată cu primul milion de euro sau dolari, se deschide şi primul cont bancar prin Panama, Luxemburg sau Elveţia. Oamenii se feresc să plătească impozitele corespunzătoare în ţara pe seama căreia se realizează financiar. Afacerea aceasta nu e ilegală, dar e imorală. Şi este imorală mai ales pentru că majoritatea celor care şi-au scos banii din ţară sunt politicieni, nu cine ştie ce mari afacerişti.

Drept care, mulţi dintre politicienii noştri şi-au uitat acasă cei şapte ani. Trăim timpul când aproape nimeni nu-şi mai face chestiune de conştiinţă dacă este prins cu mâţa în sac – nu mai vorbim de situaţia în care nu este prins. Însuşi preşedintele Klaus Iohannis a pierdut o casă din centrul istoric al Sibiului, în urma unei decizii luate de Curtea de Apel Braşov. Folosind acte false, familia Iohannis ar fi obţinut aproape 300.000 dolari din chiria încasată de la o bancă. Iar nouă ni se spune că puterea politică luptă împotriva corupţiei. De altfel, se ştie încă de pe vremea lui Machiavelli că acela ce aspiră să conducă nu este preocupat decât de propriile interese, fără să-i pese câtuşi de puţin de oamenii pe care îi conduce ori de cei pe care i-a călcat în picioare ca să câştige puterea. Pentru machiavelici, scopurile justifică mijloacele, indiferent câtă durere provoacă în jurul lor. Iar noi, românii, avem mulţi adepţi ai lui Machiavelli. Ne amintim cum Traian Băsescu a scos peste 60 de familii bucureştene în stradă fără să-i pese cumva, când a fost primarul Capitalei, apoi, ca preşedinte, a tăiat salarii şi pensii, a desfiinţat şcoli şi spitale.

Prin urmare, în politică şi în afaceri, interesul egoist reprezintă singura forţă călăuzitoare; altruismul nu îşi găseşte niciun loc în acest tablou. Ce-i drept, un politician machiavelic poate considera că scopurile sale sunt egoiste, dar poate veni cu un raţionament convingător, chiar unul în care crede. Orice politician corupt, de pildă, îşi justifică măsurile politice prin nevoia de a proteja statul de un pericol oarecare, chiar dacă acesta e complet născocit. Ţinem minte cum Traian Băsescu o tot dădea înainte cu criza economică, în timpul guvernării lui Emil Boc, dar, în realitate, banii erau furaţi şi duşi în Panama de către camarila din jurul său. Iar astăzi, suportăm consecinţele negative ale acelei guvernări. Politicienii s-au grupat totdeauna după interesele personale şi nu în funcţie de ideologiile politice. Actele de corupţie, păcăleli şi alte fapte de înşelăciune sunt dintotdeauna. Aşa cum sunt şi certificatele de naştere ale primelor partide apărute în societatea românească, liberal şi conservator. Dacă în programul conservatorilor, de exemplu, se prevedea ideea formării prin educaţie a membrilor săi, liberalii strigau la ai lor astfel: „Nu aveţi nevoie de nimic; e destul să vă îmbogăţiţi, ca să vă bucuraţi de toate bunurile luate de la adversari. A venit timpul lui Machiavelli şi în România” (Dimitrie Sturdza). Dar un „Machiavelli” care are în el ceva de slugă şi de supus umil. Cu „căciula” veşnic în mână, în faţa stăpânului de la Bruxelles sau de unde o fi, politicianul nostru nu are niciun fel de conştiinţă etică sau civică. Iar acest fel de a fi se numeşte astăzi tehnocrat.

Preocupat exlusiv de succesul şi realizarea personală, tehnocratul guvernamental gustă zilnic din fructele parvenirii sale; el este liber să aleagă ce vrea după pofta inimii. Dar, în momentele grele, când fericirea sa este ameninţată, el se salvează schimbându-şi locul „ubi bene ibi patria”. Pentru el, ca pentru mulţi politicieni, nu este nicio diferenţă între România şi Panama sau între Bucureşti şi Bruxelles atunci când e vorba despre bani.

Totul este imoral şi lipsit de orice conştiinţă a resposabilităţii. Şi astfel, în urmă cu 26 de ani, am ieşit dintr-un neant, dar am fost puşi în faţa altuia, din care speranţa a fost iremediabil pierdută. În jurul sărăciei colective are loc hora politicienilor, sarabanda celor care-şi întăresc conturile bancare, dislocă partidele, rostesc discursuri, îşi construiesc vile, aranjează alegerile; toate acestea le întrezărim în autoturismele lor tăcute şi rapide, de la minister la bancă, de la sediul partidului la hotelul unde furnică în hol samsarii şi femeile uşoare în căutare de clienţi cu dare de mână. Iar această deplasare fizică şi-a mărit traseul, în sensul că, pentru mulţi dintre politicienii dâmboviţeni, România se află în Panama, acolo unde îşi au şi conturile lor bancare. Drept care, cel mai mare viciu al societăţii noastre este furtul. Timp de peste un sfert de veac s-a furat atât de mult din avuţia ţării, încât am putea spune că această perioadă a fost una în care ţara noastră a fost jefuită chiar de către cei care strigă „Hoţii!”. Formele diverse pe care le-a luat societatea postdecembristă au fost atât de dezamăgitoare pentru cei mai mulţi dintre români, încât totul s-a sfârşit printr-o mare deziluzie. Nicio continuitate în acţiune; nicio logică după care să ne apreciem faptele, pentru că – nu-i aşa? – hoţii strigă „Hoţii!”.

Gheorghe SAVU