Recent am fost la Mănăstirea Robaia. Din drumul naţional de la Piteşti spre Curtea de Argeş, am urmat un drum judeţean, la dreapta, spre Cheile Vâlsanului, iar la vreo 6 km de Muşăteşti a trebuit s-o apuc pe un traseu îngust de vreo 6 km până la mănăstire. Ei bine, acest drum, pe care două maşini abia se strecoară una pe lângă alta, este neasfaltat pe ultimii 2,2 km, supunându-i pe şoferi la un chin plin de… praf. Noroc cu mănăstirea!
Că sunt cerşetori la poartă nu mai e demult o noutate… Dar seceta a secat izvorul din apropiere, cu puteri tămăduitoare, aşa că am plecat de acolo un pic dezamăgit. Am mers apoi şi spre Cheile Vâlsanului, unde zonele de picnic se întind cât vezi cu ochii. Drumul judeţean – un dezastru semnalizat pe alocuri cu crengi de copac înfipte în gropi, iar pe anumite porţiuni rupt de aluviuni sau vălurit, de zici că un uriaş a încercat să îşi facă loc spre suprafaţă cu pumnii.
Pentru unii, însă, contează doar că avem peisaje frumoase, de parcă asta ar fi de ajuns pentru un turism civilizat. Se înşeală amarnic.
Oricât de mult ţi-ar plăcea natura, vrei să ai parte şi de drumuri decente pentru a ajunge în zone de vis. Că doar n-o să mergi în poieniţe ca-n „Visul unei nopţi de vară” şi să te gândeşti cât va costa reparaţia maşinii la întoarcere!
