Libertatea presei, un moft? Azi! Numai cine n-a lucrat în presa regimului trecut nu preţuieşte cu adevărat libertatea de opinie şi de exprimare de care ne bucurăm acum. Îmi aduc aminte de o întâlnire, la redacţia ziarului, cu secretarul cu propaganda de la judeţ. Când atmosfera s-a mai destins, ne-am permis să-l întrebăm cum devine cazul cu libertatea presei. Că noi mergem pe teren şi mai vedem şi lucruri nu prea ortodoxe, iar vina o poartă uneori şi membrii de partid. Răspunsul a fost antologic: „Băieţi, când mergeţi pe teren, în carnetul vostru scrieţi ce vedeţi, dar la întoarcerea în redacţie vedeţi ce scrieţi”. Că dacă nu „vedeam” bine – vin eu să precizez – zburam din redacţie, ba chiar şi cu tinicheaua de coadă, cum m-a ameninţat odată redactorul-şef. Şi nu făcusem altceva decât că – supărat că am fost sculat din viul nopţii să urmăresc gazetăreşte programul de grajd – băgasem în articolul cu pricina o „şulemendriţă” despre viţelul care „văzuse lumina zilei în… noaptea de Crăciun”. Sigur că n-a apărut aşa în ziar, fiindcă m-am „demascat” singur, văzând că n-a observat nimeni gogoriţa, şi am corectat textul la lynotip. Păi, dacă este să mă uit astăzi în jur, pot să spun că ne bucurăm de o libertate a presei cât cuprinde. Pot să-l încondeiez la gazetă şi pe mai marele judeţului, ba chiar şi pe prim-ministru ori pe preşedintele republicii. Dacă am, desigur, argumente – şi sunt destule slavă Domnului – că nu mă zboară nimeni din redacţie. Poate doar să mă pună la index, iar când este vorba de un contract de publicitate, să mă sară abuzând de caietul de sarcini al licitaţiei. Dar nu totdeauna ăsta e un dezavantaj, ci dimpotrivă! Eşti liber să scrii ce vezi că nu eşti sub contract. Haideţi, totuşi, să vedem cu sinceritate care sunt astăzi riscurile meseriaşului din presă. Dacă-i meseriaş, nu amator care, săracul, încearcă şi el să mănânce o pâine. Şi care, mai degrabă, transcrie, nu scrie. Că, de regulă, nu se prea mai merge pe teren. Cel mai mare risc astăzi nu este să mori pe front, în calitate de corespondent de presă, că noi nu prea mergem în Afganistan. Doar poetul Florian Silişteanu se străduieşte să mă convingă de vreo zece ani că a luat avionul pe această rută. Riscul este mai degrabă să intri puţin la mititica, aşa cum a păţit-o unul care a încercat să-l imite pe Pamfil Şeicaru. Fără să beneficieze şi de inteligenţa celui considerat a fi un maestru al şantajului. Dar riscul este mic, fiindcă, de regulă, cei băgaţi în cerneală pe nedrept nu-şi pun mintea cu noi. Nu neapărat că le-ar fi frică ori că n-au timp de judecăţi, ci pentru că majoritatea spun că nu merită osteneala. Presa, azi, şi-a pierdut mult din credibilitate şi, deci, din putere. Rar, tot mai rar, mai ia cineva în serios ce se scrie într-un ziar, ce se spune la un post de radio ori la unul de televiziune. Asta, pentru că „băieţii”, mai ales cei ce s-au refugiat pe on-line, au compromis presa din interiorul ei, sub masca anonimatului. Asta, fiindcă vorba lui Ion Barbu, suntem şi noi, jurnaliştii, „la mijloc de bun şi rău”, jucăm în cercul vicios al isteriei provocate de stres şi al stresului provocat de isterie. Alte riscuri pe care şi le asumă un jurnalist ori un patron de presă? Păi, dacă într-adevăr se uită cineva în buzunarul ziaristului, al celor mai mulţi dintre ei, vede bine că prin el fluieră vântul.
Cu toată majorarea salariului minim, impusă de lege, acesta rămâne unul de batjocură, chiar dacă meseria asta este considerată, de acum legal, a fi una „de creaţie şi de utilitate publică”. Normal ar fi ca jurnalistul, ca şi profesorul universitar, să dispună prin munca sa – repet, de creaţie, nu de transcriere – de banii necesari pentru a-şi întreţine prestigiul în societate. De unde bani? Păi, de la patronul de presă. Care patron, de regulă, este şi el tot mai sărac, fiindcă presa – mai ales cea scrisă – „moare încet”, cum se observa la o întâlnire publică dedicată evenimentului. Moare fiindcă să nu se aştepte cineva ca Puterea, oricare ar fi ea, să-i sară în ajutor, interesată de principala ei misiune de a afla adevărul. Nu, adevărul trebuie „clasat” şi aflat peste 50 de ani. Mai ales în aceşti ani de „deplină libertate a presei”, garantată constituţional, gazetarul nu este altceva decât un fel de Rică Venturiano, aşteptat la cotitură nu doar de maidanezii cartierului, ci şi de politicienii nemulţumiţi că jurnaliştii de investigaţie îşi mai bagă din când în când nasul în afacerile lor murdare. De unde şi ameninţările de rigoare, ba câteodată şi agresiuni, ba chiar asasinate. Slavă Domnului că asta nu s-a întâmplat şi la noi. În Argeş. Motiv pentru care presa noastră este liberă cât cuprinde. Atât de liberă că, din practicarea meseriei, nu se poate muri de glonţ. Mai degrabă de foame. Dar şi ăsta este un risc asumat, ca şi altele, nu? Ne dezbrăcăm voluptos de caracter, de principii, de dragul scandalului care sperăm să ne aducă tiraj, rating, audienţă. În aplauzele unui public alienat şi el de vreme şi de vremuri. La fel de liber în a-şi exprima, deseori agresiv, libertatea de… expresie. Cui pe cui se scoate, nu? Dar asta e valabil doar la beţie!
