Învăţământul românesc este ca vulcanii noroioşi: aruncă mereu „materie” în spaţiul public. Sectorul cel mai vulnerabil al societăţii este şi cel care a cunoscut, din ’90 încoace, cei mai numeroşi miniştri. Pe cale de consecinţă, fiecare a considerat să-şi timbreze şederea în vârful acestei piramide – cea mai importantă, de altfel, a societăţii – cu măsuri proprii.
Unul a adus camerele de supraveghere la BAC (şi bine a făcut!), altul a desfiinţat şcolile profesionale (rău a făcut!); unul a tolerat o adevărată lavă în scurgere a manualelor alternative, altul vrea să le desfiinţeze; unul a introdus „curricula” şi „planul strategic al lecţiei”, altul a mai îmblânzit reforma ş.a.m.d. Cele mai multe schimbări, de la un mandat ministerial la altul, le-a suferit învăţământul preuniversitar. Lasă că şi pachetul reformator „3+2” din învăţământul universitar le-a pus capac la toate!
Când nu se copiază forme şi metode din „afară”, se inovează „înăuntru”.
În preajma noului an de învăţământ, vulcanii noroioşi ai Ministerului Educaţiei au aruncat în mediul preuniversitar – povestea nouă – manualul unic. Revoluţie curată! Unii spun că ne întoarcem, cu acesta, în totalitarism educaţional, în scheme, în Patul lui Procust, în abandon al democraţiei, în dispreţ faţă de creativitate, în desconsiderarea alternativei, în mancurtizarea elevilor, a gândirii acestora. Alţii, dimpotrivă, susţin că, prin adoptarea manualului unic, se stopează o adevărată industrie a banului pe care părinţii şi elevii sunt siliţi să-l dea pe un adevărat tsunami al manualelor alternative.
În cunoştinţă de cauză, ca filolog, mi-am exprimat, de câteva ori, opinia în legătură cu pseudoreforma (care i-a acoperit pe profesori cu fel de fel de hârtii, îndepărtându-i de fondul meseriei) şi cu hachiţele unor făcători de manuale alternative care sunt destinate parcă nu să uşureze munca elevului, ci să arate „deşteptăciunea” autorilor. Ca să nu mai vorbim despre editori care şi-au frecat mâinile de atâta câştig de pe urma acestei mode până la urmă. Cunosc un editor care şi-a făcut „plinul” tipărind cu nemiluita manuale alternative şi fel de fel de „auxiliare”. Avea chiar exclusivităţi…
Ca întotdeauna, adevărul este la mijloc. Exagerările au venit de la tendinţa de a aglomera spaţiul manualelor cu variante. Aşa a apărut şi Manualul de educaţie fizică. Asta mai trebuia! Căci şi aici sunt extreme: unii au cerut mărirea numărului de ore de sport (mens sana in corpore sano, nu?), în dauna orelor „clasice”; alţii (profesori) îşi bat joc de ore – ori nu le fac, ori le dau elevilor o minge, s-o bată, până la clopoţel!
Voi încheia cu două opinii pe care să le evaluaţi dumneavoastră:
Premierul Mihai Tudose: „De parcă în fiecare an Ştefan cel Mare mai face ceva, mai câştigă o luptă, mai pierde câte ceva. La Matematică, Pitagora se mai gândeşte şi remaniem manualul„;
Acad. Eugen Simion: „Nu o sută de manuale alternative care să întărească industria respectivă, ci două-trei manuale, cred eu, făcute de oameni responsabili„.
Aş porni o dezbatere responsabilă de la a doua opinie… Dar ce ne facem, că începe şcoala!
