Învăţământul românesc pare a fi devenit un laborator de încercări. În timp ce unii reclamă că ghiozdanul elevului este plin de „materii”, greu, făcător de scolioze, alţii se întrec să-i bage pe gât elevului fel de fel de „discipline” – obligatorii sau opţionale. În schimb, se renunţă la altele, fără a cântări consecinţele. Scriu astăzi aceste rânduri ca urmare a propunerii venite din partea unui parlamentar timişorean ca „Istoria Revoluţiei din 1989 şi a schimbării de regim din România” să devină obiect de studiu. Precizez de la început că a-ţi cunoaşte propria istorie este absolut necesar. Numai că sunt momente ale istoriei care încă nu s-au limpezit, sau sunt mistificate, falsificate, acoperite de ceaţă. Ajungem la marea problemă: adevărul despre revoluţia română, prima revoluţie în direct, transmisă cu emoţie de televiziunile europene.
Am salutat, ca unul care a învăţat „Istoria României” după hulitul manual al lui Roller, cartea lui Florin Constantiniu, intitulată nu întâmplător „O istorie sineră a poporului român”. Aici este miezul problemei: sinceritatea, probitatea, adevărul. Revoluţia a fost numită „marea înghesuială”, loviluţie, revoltă populară, lovitură de stat, lovitură concertată ruso – americană – ungurească – sârbească – franceză ş.a.m.d.
S-au scris, până acum, multe cărţi despre revoluţie. Multe „amănunte” au ieşit la lumină! Problema este: ce profesor ştie cu adevărat… adevărul? Ce manual alternativ îl va spune? Va fi adevăr poluat politic? Ce răspunsuri poţi da, ce profesor de Istorie – şi nu cercetător – unor teme neelucidate: penetrări externe, morţii de la Timişoara; „cine a tras în noi după 22?”; rolul lui Laszlo Tokes; rolul numeroşilor „turişti” din acele zile; cazul Otopeni etc.
Nici Justiţia nu s-a pronunţat! Aşadar, propunerea, ratificată de Parlament, a unui timişorean (din „primul oraş liber din România”), poate fi privită şi ca un orgoliu: din Timişoara a început revoluţia! Revoluţia, însă, poate fi adusă în atenţie, la „educaţie civică”, nu neapărat printr-o desfăşurare didactică de amploare. Din motivele enumerate mai sus.
Altfel, propuneri pentru curricula şcolară curg mereu: educaţie sexuală, educaţie financiară, istoria holocaustului şi altele. O fi bine? La urma-urmei, apropo de „istoria sinceră”, elevii ar trebui să ştie (era odată ora educativă de dirigenţie) şi despre Ialta, Malta şi despre peticul de hârtie al lui Churchill care ne-a pecetluit soarta, sau de ce, acum, resetarea „ordinii mondiale” este ca un vulcan în erupţie ş.a.m.d. Bietul profesor de Istorie el, trecut, paradoxal, în a doua linie a curriculei!
