Se apropie 22 decembrie și politicienii, dar, mai ales mass-media, deschid Cutia Pandorei: adevărul despre revoluția din decembrie 1989. Este un subiect sensibil, chiar dureros, tragic, pentru foarte multe familii, unul care a rămas deschis, ca o rană, din cauză că, de cele mai multe ori, se eludează adevărul, sau, pur și simplu, acesta este încă dependent de documente care fie au dispărut, fie nu sunt luate în considerație. Cineva observa foarte bine esența: nu există congruență între adevărul istoric și cel juridic.
Înființat în 2004, Institutul Revoluției Române n-a reușit până acum, după ani de cercetări, să încheie „dosarul revoluției” – științific, juridic, moral, istoric – oferind adevărul… adevărat. S-au scris cărți, s-au făcut și filme, au fost intervievate personajele principale ale revoluției, mulți dintre „copiii revoluției”, cum li se mai spune celor care au fost în linia întâi, au fost demonizați până la demonetizare…
Între timp, „adevărul revoluției” se lasă greu de aflat, între Înalta Curte de Casație și Justiție care a formulat acuze de crime împotriva umanității și instanțe care încă mai anchetează sau își pasează spre rezolvare „dosarul revoluției”. În acest context, ideea ca disciplina „Istoria revoluției din 1989 și a schimbării de regim în România” să fie obiect de studiu în școală accentuează nevoia de adevăr.
Este firesc ca generația tânără să știe despre cum zic unii, cu o evidentă ironie, „evenimentele din decembrie ’89”. Din păcate și aici politicul a făcut loc manipulărilor, jumătăților de adevăr, acuzelor reciproce. Te întrebi, firesc: cine are competența, obiectivitatea, spiritul științific al cercetătorului neînvins de parti-pris-uri să alcătuiască azi, într-o societate atât de atinsă de agresivitate, atât de fracturată în falii politice, atât de potrivnice să facă un manual de necontestat?
Ar fi două mari capitole de lămurit: sfârșitul regimului comunist și revoluția care a schimbat regimul, cu toate laturile acesteia: militar, social, politic, încadrare în contextul internațional. În primul capitol care ar porni de la abdicarea regelui și ar ajunge la multele etape – de la țară sub ocupația învingătorului războiului, la Brașov – 1987, la Scrisoarea celor 6, la închisorile atât de relevant marcate în Memorialul de la Sighet, la încercările unor generali de a-l înlătura pe Ceaușescu, la rolul Timișoarei, la rezistența anticomunistă, la acel martie 1990 de la Tg. Mureș, la morții revoluției, la „teroriști”, la „Cine a tras în noi după 22”, la masacrul de la Otopeni, la… „loviluție”, la „confiscarea revoluției”, la mineriade, la rolul persoanelor care atunci, în 1989, în studiourile TVR, în Comitetul Central, sau la M.Ap.N., dădeau ordine, la simulacrul de proces de la Târgoviște, ca să se ajungă la alegerile democratice, la guvernele care s-au succedat, la admiterea în NATO (2004) și în UE (2007), la vremuirea noastră prin istorie, până azi. Toate aceste repere pe care le-am amintit se găsesc în studii, articole, cărți, documente date publicității. Depinde de interpretări…
Traian ULMEANU
