Tremur şi azi amintindu-mi ce li s-a întâmplat părinţilor mei când au trecut prin negura Clocoticiului venind noaptea de la Roşia, dinspre Vâlcea. Pentru cine nu ştie, Clocoticiul este un vârf de pădure prin care trece drumul ce duce de la Sălătruc la Perişani spre Sibiu, vestit altădată pentru că era bântuit de tâlhari. Eu dormeam sus, în fânul din căruţă, iar părinţii, împreună cu Ghiţă al Iancului, mergeau pe lângă boi. Şapte inşi au dat buzna peste ei, la miez de noapte, să le ceară tot ce au în chimire. Şi boii de la căruţe! Al Iancului a scos dintr-o mişcare resteul de la jug şi l-a învârtit vâjâind prin faţa lor. Era o namilă de om, mi-l amintesc şi acum, că a avut trei băieţi care mergeau la şcoală cu mine. Cu resteul – o vergea de fier cu care se închide jugul peste gâtul boului – i-a pus pe toţi pe fugă.
Nu mai trăieşte nea Ghiţă, dar tare mi-aş dori să mai fie în viaţă, să mai scoată o dată resteul de la căruţa asta a noastră şi să-l învârtă prin faţa neisprăviţilor, incompetenţilor şi celor lacomi de averea ţării. Na, c-o spun aşa de-a dreptul, nu metaforic, cum îmi reproşează c-o fac fostul director de la Drumuri, nea Gheorghe, tot un om dintr-o bucată. Asta, după ce, deşi din satul lui Marin Preda, unde s-a retras la pensie, el continuă să fie abonat la ziarul nostru. A citit articolul „O melancolie dârză” şi-mi impută într-o scrisoare „delicateţea” exprimării jurnalistice. Da, are dreptate! De regulă, nu dau cu toporul, cum mi-a cerut odată un activist, ci încerc să folosesc dalta, să „sculptez”, să decupez sensurile vieţii din grandoarea mizeriei umane.
Tâlhari au fost şi sunt şi astăzi, „lucrând” la lumina zilei ori noaptea când rar mai zăreşti câte-o umbră de poliţist. Nimic nou sub soare. Brătianu cel bătrân, când pleca la moşia sa de la Tigveni, avea grijă să nu comunice prefectului traseul, ca să nu se trezească peste el cu tâlharii. Prefect care – cum îşi aminteşte Sabina Brătianu – i-a şi reproşat că n-are încredere în el. Şi, adevărat, n-avea, cum nici azi nu avem deplină încredere în cei puşi să ne asigure liniştea, ordinea, viaţa. Altădată se putea, acum nu se mai poate! Cu aproape 50 de ani în urmă, îmi amintesc, tăiam prin pădure din Găvana spre Trivale, fără să mă tem că aş putea fi tâlhărit. Ce-i drept, nici nu prea aveau ce să ia de la un amărât de gazetar care făcea săptămânal, la ziar, noaptea, serviciul de „minte limpede”. Iar mie nu de hoţi mi-era teamă, ci să nu scape vreo gafă politică în pagina de ziar, fiindcă aş fi fost zburat urgent din redacţie. Cum s-a mai întâmplat cu colegi de-ai mei.
Dar, într-o seară din vremurile astea, traversând gangul care desparte policlinica de pe b-dul Brătianu de blocurile dinspre sud, mă ajunge din urmă, grăbit, un vecin purtând în mână o geantă de piele ţinută strâns de mâner. „Stai, zice, să te însoţesc, că aici poţi fi vămuit de drogaţi”. Şi, cu un gest semnificativ, scoate din cămăşuiala genţii un resteu de fier ţinut ascuns. Omul e păţit, a mai fost agresat, drept care şi-a luat măsuri. Nu pleacă niciodată undeva fără să ia geanta la el, chiar dacă nu poartă în ea decât resteul. Că de, îmi spune el, paza bună trece primejdia rea.
Rar vreo patrulă de poliţie să treacă pe aici, ori să-i potolească pe cei ce fac scandal noapte de noapte la capătul blocurilor de la Fortuna. În centrul Piteştiului. Scriu şi mă încearcă, metaforic, nu o „melancolie dârză”, ci o cumplită durere de măsea. Îmi vine să merg la un doctor şi să urlu: „Ştii s-o scoţi? Scoate-o, omule, odată!”. Că nu se mai poate trăi aşa. Scriu „omule” pentru că nu caut un doctor, ci un „om” politic. Dacă-l aflaţi pe undeva şi aveţi idee că chiar se pricepe să-mi (să ne) aline durerea, daţi-mi de veste. Dacă nu acum, măcar în ajun de alegeri.
P.S. Apropo de folositul daltei la scris, nu a toporului. Pare să fie chiar mai eficientă metoda asta, de vreme ce, iată, direcţia de resort a Consiliului Judeţean – sesizată asupra problemei de aproape un an – a demarat săptămâna trecută lucrările de reparare a asfaltului de pe traseul Valea Danului – Şuici. Poate că, în sfârşit, vor asfalta şi porţiunea de vreo jumătate de kilometru, rămasă neterminată de pe vremea când C-tin Nicolescu era preşedinte al Consiliului Judeţean. Că, dacă n-o fac nici acum, slabe speranţe în secolul ăsta! Tremur însă la gândul că se poate întâmpla şi aşa.
