Există un defazaj important și de rău augur între clasa politică română și țară, între politicieni, beneficiari ai urnelor sau nu, și cetățenii României. Agende diferite și faptul are consecințe profunde, mai periculoase decât Covidul, cu care ne-am obișnuit și despre care unii spun, paradoxal, că nu există, deși se moare pe capete. Ultimele gesturi ale guvernanților și ale Parlamentului, hărțuiala permanentă din țară – toate – sunt întrecute doar de tragicele inundații care-i încearcă pe unii dintre compatrioții noștri…

Astăzi, ca și altădată, m-am hotărât să sancționez, în felul meu, decuplarea politicienilor de la adevăratele probleme ale țării, referindu-mă la oameni și opere care dăinuiesc în universalitate. Voi scrie despre 15 iunie și 29 iunie, despre semnificația lor.

În lume, 15 iunie este „Bloomsday”, ziua în care James Joyce  a ivit al său „Ulysses”. Ziua s-a marcat și la noi, prin lecturi publice. Este – sunt de părere cei mai avizați – una dintre cele mai incifrate creații literare scrise vreodată. Lăudat peste măsură, contestat în… aceeași măsură, neînțeles, parțial citit sau deloc, „Ulysses”a devenit un brand, ca să mă exprim astfel, al literaturii universale. Însuși autorul recunoaște dificultatea operei sale, mărturisind că a scris „Ulysses”„ca să dau de lucru criticilor pentru următorii trei sute de ani”…

La „Polirom”, Mircea Mihăeș a realizat o carte excepțională – „Ulysses – romanul romanului”. Le dau dreptate celor care susțin că un număr mare se laudă că au terminat romanul, sau că l-au înțeles, numai ca să fie „trandy”…

Pe 15 iunie 1889 se stingea „Luceafărul”. În 1939, Carol al II-lea înființase „Centrul Cultural Mihai Eminescu”. El funcționează și azi, în București, în alte condiții, și trebuie să fim bucuroși de această longevitate dacă ne gândim că la Dublin ființează „Centrul James Joyce”.

La 19 iunie 1899 s-a născut cel mai important critic literar român – George Călinescu. În „Viața lui Eminescu” (1932) și,mai ales, în „Istoria literaturii române”, Călinescu l-a definit cel mai bine pe poetul național. Formula sa – s-a stins „cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc” – este vie și valabilă și azi, în pofida unor detractori…

Am avut șansa, ca și colegii mei din promoția 1960-1965, să-i audiez cursul „Mihai Eminescu”. La parter, în „amfiteatrul marilor” al Facultății de litere din București, o zi pe săptămână era o sărbătoare care aduna nu numai studenți ce urmau să dea examen la acest curs; amfiteatrul se umplea până la refuz și aproape de fiecare dată geamul ușii de la intrare nu rezista. Călinescu, încadrat de Novicov și de George Ivașcu, ne purta, timp de o oră, prin universul eminescian, cu aplombul unui renascentist și cu vivacitatea unui epicureu al literelor.

Din când în când, ca și cum ar fi așteptat confirmări la ideile sale, se apleca spre ei și întreba: „Nu-i așa, Ivașcule?”, „Nu-i așa, Novicov?” Aceasta până într-o zi când PROFESORUL a suferit un atac, cămașa umplându-i-se de sânge. Avea ciroză. A consimțit cu greu să încheie „ora”, a plecat și, pe 12 martie 1965, a urcat în Ceruri.

Un iunie-reper, comemorări definitorii în cultura românească. Cu prețuire, 15 ianuarie, ziua de naștere a Eminescului, a fost denumită, prin lege, ZIUA CULTURII ROMÂNE. Dacă este să renască, atunci România va renaște, în primul rând, prin cultură, prin valorile care au existat și există și azi, dar estompate de capacul mediocrității deasupra capetelor noastre.

Distribuie pe Facebook

Traian Ulmeanu

See Full Bio