16 decembrie 2017 a fost o zi în care, cu tot dangătul prelung al clopotelor de la Patriarhie şi cu muzica funebră, am avut senzaţia că trăiesc într-o altfel de Românie decât cea de care am avut parte câteva decenii. Ne-am certat şi ne-am duşmănit între noi, s-a furat imens, am trecut prin crize economice şi morale, milioane de români au emigrat, totul pe fondul unei permanente zâzanii politicianiste. Funeraliile Regelui Mihai au reuşit să ne arate nouă, Europei şi lumii întregi că nu suntem doar o ţară de hoţi, mincinoşi, cerşetori, interlopi şi rupţi în fund.

Bucureştiul, mai mereu cenuşiu, murdar şi cumplit de aglomerat, le-a reamintit tuturor că a fost o vreme când i s-a spus Micul Paris. Zeci de mii de români, civilizaţi, îngânduraţi, decent sau elegant îmbrăcaţi, oameni de toate vârstele au vrut să participe la funeraliile perfect organizate ale unui OM cu un destin trist, despre care până în urmă cu câteva zile prea puţini au ştiut adevărul. Cât despre ce s-a întâmplat de la abdicarea şi alungarea sa din 1948 şi până astăzi, suntem vinovaţi noi, dar şi marile cancelarii care ne-au lăsat cam în voia sorţii.

Pe 26 aprilie 1992, la prima sa vizită în ţară, am fost printre cei un milion de români care, deşi era ziua de Paşte, au ieşit pe străzile Bucureştiului ca să-l vadă. Personal, nu eram într-o perioadă fastă a vieţii mele. Cu o lună în urmă murise tata, nu intrasem în lumea publicistică, eram navetist şi, cum se întâmpla atunci în aproape toate casele românilor, mă certam crunt pe teme de simpatii politice cu fosta soţie şi cu apropiaţii ei.

Cu câteva ore înainte de ce se anunţase prin presă am ajuns în Piaţa Palatului. Acolo era o mare de lume. Apoi, prin portavoce s-a comunicat că va veni pe Calea Victoriei. A început o adevărată năvală, o nebunie, oamenii se călcau pur şi simplu în picioare. În dreptul vitrinei de la Magazinul „Romarta”, presat ca într-o cutie de conserve, am reuşit cu greu să nu mă strivească mulţimea. A apărut pe un mic balcon, apoi în cel mare de la Hotelul „Continental” şi a făcut semne de salut tuturor. Spontan mi-au dat lacrimile care se scurgeau pe obraji. N-am uitat niciodată chipul acela trist care emana bunătate, înţelepciune, demnitate, nobleţe sufletească şi sfinţenie.

Distribuie pe Facebook