De curând, cu totul întâmplător, pe un post de televiziune local am văzut (în reluare, că „în direct” nu putea fi la acea oră!), un amplu reportaj despre „regalul” de maşini istorice organizat de Muzeul Judeţean Argeş. Cum în ultimii ani nu am mai fost prezent la o asemenea manifestare, m-am bucurat să pot afla ce maşini au fost expuse. Am revăzut, cu vădită emoţie, superbul Renault 12 Gordini, ce mi-a amintit de începutul anilor ’70, inegalabilul autoturism de teren „M461”, pe care am avut ocazia să-l conduc, alt model fireşte, în timpul unei practici studenţeşti pe micuţa pistă de probe a înfloritoarei în acele vremuri uzine musceleane, şi alte câteva automobile dispărute aproape în totalitate din peisajul rutier autohton. Plus câteva exemplare racing. Cam la atât s-a rezumat partea plăcută.
Ce m-a întristat, şi nu vreau să fie interpretate drept critică, sunt câteva aspecte pe care doresc să le semnalez, pentru că, întrucâtva, mă simt legat spiritual de acest memorabil aşezământ de cultură prin faptul că acum aproape un deceniu m-am implicat în dotarea şi amenajarea spaţiului dedicat „automobilismului”, din cadrul nou-înfiinţatului pe atunci „Muzeu al sportului”.
Cred că fiecare exponat ar trebui să aibă o pagină pe care să fie înscrise câteva date legate strict de cel în cauză, dar şi din istoria modelului din care face parte. Succinte, desigur. Şi scrise respectând adevărul istoric, şi nu „după ureche” (că are nu ştiu câţi C.P., deşi poate nu e chiar aşa; că „merge în doi timpi şi trei mişcări” etc). Ar fi nu doar interesant, ci şi educativ. Cu atât mai mult pentru cei care trec să le vadă după ce s-a încheiat momentul deschiderii expoziţiei. Când, probabil, nu mai e nicio persoană în deplină cunoştinţă de cauză care să dea explicaţii corecte. Ba, de ce nu, aşa cum în urmă cu ceva ani Muzeul a avut lăudabila iniţiativă de a tipări un „afiş” cu fotografiile tuturor campionilor care au făcut glorie Argeşului automobilistic, ar putea edita o broşură cu maşinile expuse.
Şi fiindcă am ajuns la capitolul sport auto, într-un asemenea judeţ glorios în această specialitate cu decenii în urmă, mi s-ar părea normal să fie aduse în faţa publicului mult mai multe exemplare de maşini de concurs. Cu precădere de altădată. E adevărat, că un auto cu destinaţia „antrenament” trebuie să aibă performanţe apropiate cu cel angajat în întreceri, dar niciodată el nu va impresiona, nu va avea aura şi nu va egala vraja pe care o degajă cel care participă la competiţii. După cum mi s-ar părea mult mai corect, şi spectaculos, ca Dacia Sport care i-a aparţinut „domnului Morassi” (e bine să precizăm că e vorba despre Gheorghe, fiindcă a fost şi fratele acestuia, Florin, pilot de curse. Ambii campioni naţionali la vremea lor! „Gigi” chiar a fost primul argeşean care a cucerit un asemenea titlu!), să facă rocada cu trăsura. Nu cred că aceasta din urmă să fi fost angrenată în vreo competiţie sportivă!
Muzeul ar trebui să fie un loc sacru în care să se regăsească doar cei care au scris istorie, cel puţin la nivel naţional, în sportul pe care l-au practicat. Şi, în mod obligatoriu, doar după ce şi-au încheiat activitatea competiţională. Altfel n-ar mai fi cu adevărat Muzeul campionilor, aşa cum se doreşte, şi cum de altfel a fost gândit.
Repet, nu vreau ca să fie luate drept critică cele scrise aici, deşi aceasta e la modă, „se poartă”. Sunt doar câteva păreri ce nu obligă.
Nicolae COSMESCU
