Cu siguranţă, afirmaţia ultimului ministru al sănătăţii la preluarea mandatului, că sistemul medical românesc este „o feudă de sus până jos”, este o exagerare. O spun în cunoştinţă de cauză după câteva decenii de carieră.
Pe alocuri (influenţat îndeosebi de politic) cei care n-am emigrat şi am muncit cu dăruire în efortul de a vindeca oameni, am văzut şi am simţit adeseori că şi sistemul este unul bolnav. În care s-au dat bătălii teribile pentru păstrarea unor feude şi privilegii. Atât înainte de ’89, cât şi după această dată ce a schimbat multe, dar a şi debusolat o ţară care parcă-i azi un vapor în derivă.
Ministerul Sănătăţii a avut tot atâţia miniştri câţi ani au trecut de la Revoluţie. S-au perindat pe acolo medici, economişti sau jurişti, au promis că vor lua taurul de coarne, că vor moderniza un sistem anchilozat şi putred de bolnav. Au făcut reformă de dragul reformei, au închis prea puţine spitale faţă de cât ar fi trebuit făcut cu alte vechituri roase de igrasie, de şobolani şi gândaci, prost dotate şi cu personal puţin din cauza exodului medicilor şi asistenţilor medicali spre Vest.
Totul s-a făcut heirupist, copiindu-se modele europene de sănătate din ţări avansate în care de multe decenii lucrurile şi legislaţia funcţionează uns. La peste un an de la introducerea obligatorie a cardului de sănătate, sistemul dă zilnic rateuri confirmând faptul că, dotând-o cu un motor performant, dintr-o căruţă neaoşe n-ai cum să faci un Mercedes.
Iar pentru a vedea exact cum se prezintă uneori sistemul nostru sanitar în care există în jur de 120.000 de paturi de spitale amărâte sau din clinici universitare, eu, ca dermatolog, am văzut adeseori la consultaţii oameni ce s-au internat pentru operaţii chirurgicale laborioase sau pentru alte boli grave şi s-au externat cu râie! Nu din cauza dezinfectanţilor diluaţi, ci din cearceafurile spălate de mântuială cu apă chioară.
Dr. Viorel Pătraşcu
