În aceste zile teribile, lumea se întreabă dacă va fi sau nu război. Şi fiecare îşi dă cu părerea. Unii spun că războiul este iminent, alţii că nu va fi niciun război, iar cei mai mulţi sunt nedecişi. Şi nici eu nu aş putea da un răspuns categoric, însă ştiu că în vestitul roman „Război şi pace”, Tolstoi prezintă, în formă narativă, războiul dintre ruşi şi francezi. În romanul său, scriitorul rus prezintă o adevărată filosofie a războiului, potrivit căreia marile războaie apar ca aspecte cosmice, în care nu poţi prevedea dacă se produc sau nu şi care dintre beligeranţi va ieşi învingător. După Tolstoi, omul nu poate observa decât aspectele parţiale, luând premisele drept cauze, nu pe cele de ansamblu, pe care abia le intuieşte. Războiul este o nefirească înşiruire de situaţii şi întâmplări cosmice care escaladează imprevizibil şi independent de voinţa omului.

Astfel, în filosofia lui Tolstoi regăsim consideraţiile fizicii actuale, anume faptul că dinăuntrul unui sistem închis, fie el fizic sau social, nu se pot face observaţii asupra mişcărilor dominante ale acestuia deoarece observatorul, aflându-se şi el în interiorul sistemului, e prins, deci antrenat în mişcarea dominantă a acestui sistem. Sigur, există diferenţe între un război şi un asemenea sistem, însă o anumită analogie, din perspectiva mişcărilor dominante, se poate face. Pentru om, crede Tolstoi, mai presus de toate, un lucru rămâne cert: primatul factorilor sufleteşti indiferent de contextul în care se află acesta. Lui Tolstoi, aşadar, îi rămân stările sufleteşti ale oamenilor, pe care le surprinde prin intermediul unor personaje cu adevărat tragice, în situaţii tragice, recunoscând că-i scapă scenariul universal al războiului respectiv. De aceea, spune el, stările sufleteşti date de imaginaţia soldaţilor sunt cheia victoriilor militare. Dar nu orice fel de imaginaţie, ci aceea care combină imaginaţia personală cu cea colectivă. În romanul său, arată că pe francezi îi duci la victorie cu imaginea unei Franţe atotputernice, pe germani cu imaginea unui lucru bine făcut, iar pe ruşi cu imaginea prăzii de după război. Or, starea sufletească de astăzi a ruşilor, alimentată atât de negativ de către Putin, este o stare care îi îndeamnă asupra prăzii. Sau poate nu, devreme ce rușii au declarat acum că-și vor retrage o parte din tehnica militară masată lângă granița Ucrainei.

Apoi, împotriva războiului avem un argument de necontestat. Este vorba de ceea ce ne spune Pascal Bruckner, anume că omul contemporan nu mai vrea să fie deposedat de viaţa lui într-o conflagraţie colectivă pe care guvernele şi statele majore nu o stăpânesc. A pieri pentru o patrie, pentru o ideologie, adică pentru un principiu superior existenţei individuale, a devenit de neconceput. Am greşi dacă am descrie această atitudine în simpli termeni de laşitate deoarece omul îşi iubeşte viaţa şi evită nenorocirile, fie ele colective.

Conştient că războiul aduce asemenea nenorociri colective, omul l-a tehnolocizat în mod deosebit. Proiectile mici, dar ucigătoare, microarme şi nonarme, toate acestea vor putea fi transportate în număr mare de rachetele de croazieră, rachete ghidate sau vehiculele pilotate de la distanţă, înlocuind infanteria convenţională, în locuri periculoase şi pline de dificultăţi precum localităţile sau zonele maritime. Siguranţa maşinii sale de luptă îl mână pe soldatul actual la luptă. Iar dacă va mai fi şi îndoctrinat cu prada de după război, atunci acest soldat chiar doreşte războiul. Care război va fi demarat de Putin, ca să „facă pace”, acolo unde prorușii se revoltă cerând independența.
În ceea ce mă priveşte, am fost educat în ideile secolului trecut, ţin la suveranitatea naţională, dar nu şi la izolare politică faţă de celelalte ţări europene şi ale lumii, însă, se pare, că graniţele unor ţări încep să se volatizeze din ce în ce mai mult. Aşa că am început să recitesc istoria naţiunilor din perspectiva logicii lui Descartes, dar am înţeles că istoria aceasta nu a frecventat niciodată cursul de logică şi mai mult ţine de poveste, de dorinţa unui personaj negativ de a pune mâna pe ceea ce-şi doreşte, cum e de părere un istoric român. O poveste a erorilor umane, cum este povestea unor psihopaţi care vor să se aleagă cu prada de după război, ca să vorbească istoria despre ei.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio