Recunosc, nu mi se întâmplă prea des să fiu răpit. De un cangur! Şi asta, de la un festival de poezie. Tocmai se încheiase prima parte a primirii poeţilor la Primăria Curtea de Argeş, unde preşedintele Dan Manu şi primarul C-tin Panţurescu găsiseră în tolba lor cuvinte potrivite pentru poeţi. Ba găsiseră şi câte o diplomă de excelenţă pentru iniţiatorii festivalului, poeţii Dumitru M. Ion şi Carolina Ilica.
Nici n-apuc bine să ies din sală şi mă trezesc tras de mână şi aburcat cu anansâna în maşină. Ori poate în elicopter, nu-ş’ ce era, că prea sălta prin gropi de parcă zbura, nu alta. Goluri de aer sau ce?! Aterizăm în cartierul Noapteş din municipiul regal, pe strada Rm. Vâlcea, al cărei asfalt mai era cum mai era. Adică practicabil câtuşi de cât. Cangurul, la volan sau la manşă, cum vreţi, eu, în dreapta, hurducat cu o frenezie diabolică. Abia mai târziu mi-am dat seama că omul-cangur mă răpise special de la o minune de întâmplare poetică spre a-mi arăta şi altă faţă a… minunatului oraş voievodal care, în timp, şi-a sporit zestrea edilitară cu extinderile din cartierul Noapteş. Cartier unde, după revoluţie, s-au grăbit să cumpere terenuri şi să construiască mai toţi cei care aveau ceva bani, dar mai ales idei de afaceri în noua lume postrevoluţionară.
Până să ajungem în strada Luncilor, care începe după părăsirea străzii Rm. Vâlcea – arteră unde se află rezervele statului şi un modern camping – am sărit din groapă în groapă, dar nu asta mi se pare chiar aşa de anormal. Am apucat eu, în copilărie, momente şi mai grozave. Săream din pârleaz în pârleaz, pe poteci, printre grădini, ca să scap de noroi. Gropi sunt mai peste tot, unii s-au apucat chiar să sădească flori în ele, ca să-i mai „atingă” şi pe primari cu câte o floare. Dar să vezi nu una, ci mai bine de zece „zebre” că pornesc de pe un trotuar ca să se termine nu pe celălalt trotuar, ci în şanţ, aşa ceva se poate întâmpla, cred, numai într-un cartier locuit de canguri. Sau granguri? Da! Trebuie să ai două picioare mai lungi, ca de cangur, pentru a putea sări peste şanţ ca să ajungi pe trotuarul celălalt. Dacă există trotuar. Că uneori nu este deloc sau are între 30 şi 50 cm. Apoi, mai trebuie să fii şi purtător de marsupiu, unde să-ţi cari copilul, fiindcă n-ai cum să escaladezi şanţul cu un cărucior de copil. Dar şi dacă, să admitem, „zebra” cu pricina nu se termină la un podeţ, cum ar fi normal, tot este anormal să se împotmolească în grămezile de pământ şi de gunoi de nimeni ridicate. Nici nu e de mirare că apa meteorică năvăleşte astfel în curţile şi beciurile locatarilor aflaţi mai mereu în conflict cu edilii oraşului. Care edili s-au săturat şi ei să tot amenajeze şi să asfalteze drumuri şi trotuare, să sape şanţuri, să întindă reţele de apă şi canalizare până unde a dus Mutu iapa, că acolo li s-a năzărit noilor locatari să-şi pună casa. Primarul de acum a moştenit situaţia de la celălalt, care şi el nu se poate spune că n-a dormit liniştit pe pernă din cauză că mulţi dintre locatarii cartierului, mai bine spus ai noului cartier, s-au grăbit să se mute pe strada Luncilor, crezând că-l apucă pe Dumnezeu de picior, ridicându-şi o casă la poalele pădurii ori pe malul lacului de acumulare Zigoneni.
Ce mi se pare mie cu totul şi cu totul anormal, dincolo de povestea asta cu oamenii-canguri din Noapteş, este că aici şi-au construit vile şi doi granguri politici cu greutate, liberalul Adrian Miuţescu şi pesedistul Mircea Drăghici. Să-i fi speriat chiar aşa de tare DNA, că n-au mai avut curajul să intervină la autorităţile locale pentru a reface proiectul de sistematizare conceput din elicopter ori din birou? Înţeleg de la cangurul meu că cei din Noapteş s-au bucurat că au venit aici grangurii să-şi ridice casă şi s-au grăbit să-i voteze ca să-şi vadă cartierul izbăvit de gropi, de noroaie, de şanţuri şi treceri de pietoni făcute anapoda. S-au grăbit cei mai mulţi, dar au rămas cu buza umflată, iar unii fac acum mărunt din buze şi s-au apucat de răpit gazetarii de la festivaluri de poezie, ca să le arate faţa sluţită a unui oraş care-şi spune cu fală regal. Dar, în unele cartiere, nu este decât ancestral, ca să nu zic selenar.
Care ar fi soluţia, dacă primarul nu găseşte banii necesari pentru reamenajarea unei bune părţi din cartier? Păi, ceva în genul care se poartă în lumea asta nouă şi deloc chibzuită. Nevroza cangurilor din Noapteş ar putea fi tratată printr-un demers psihanalitic. O terapie care să înceapă cu descântarea la undiţă a peştelui, pe marginea lacului Zigoneni, ori cu ascultarea păsărelelor care ciripesc vesel la margine de pădure, fiindcă lor nu le pasă nici de gropi, nici de zebre aiurea. Peştele înoată în apă, păsările cerului zboară prin aer, doar omul este pedepsit să ia la pas pământul pe care-l răscoleşte până se îngroapă în el, tot cântând prohodul oamenilor politici. Dar să nu disperăm! Pentru omul-cangur este loc şi de mai bine, dacă-şi va achiziţiona aripi de Icar. Că altă speranţă deocamdată nu e. Sau e şi n-o vede nici gazetarul, nici edilul. O vede doar omul politic, când cere semenilor săi votul, după care i se împăienjenesc şi lui ochii. Nu mai aude, nu mai vede!
Ba, ar mai fi ceva. Primăria să organizeze cu cangurienii, de la mic la mare, cursuri de sărit şanţuri, de fentat riscurile, când depăşesc autobuzele din staţie, de mers şontâc pe trotuare, care au tot o călcătură tare şi una moale, ba sus, ba jos… Se înţelege că la aceste cursuri ar trebui prinse şi persoanele cu handicap, ca să nu se mai spună că handicapaţi sunt cei care au făcut şi pus în operă astfel de năstruşnice proiecte, nu doar în cartierul Noapteş, ci şi pe strada Valea Iaşului. Şi, cum spuneam şi altădată, soluţii jurnalistice s-ar mai găsi, dar, vorba evreului, n-au ei atâtea gâşte să ofere la schimb. Vom reveni.
