Tristeţea apăsătoare aproape că blochează degetele pe tastatură. Deşi e soare, ca într-o zi de primăvară, noi avem toamnă şi lacrimi în suflete. Directorul cotidianului nostru, Mihai Golescu, şi-a condus ieri pe ultimul drum iubita sa soţie, Mariana Golescu, cea care i-a fost alături la bine şi la rău o întreagă viaţă. Niciun cuvânt, niciun milion de vorbe nu pot compensa pierderea suferită şi nici înmuia durerea sfâşietoare prilejuită de dispariţia soţiei. Şi nici suferinţa copiilor şi nepoţilor pe care i-a iubit profund şi care au iubit-o nemărginit.

Până în anul 2008, când s-a pensionat, zeci de generaţii de elevi au fost educate şi îndrumate de doamna profesoară de Istorie rămasă în memoria tuturor drept un model de profesionalism, delicateţe, blândeţe şi iubire de oameni, un adevărat mentor. A fost profesor la Şcoala Nr. 13 numită acum „Mircea cel Bătrân”, punând pasiune în tot ce a făcut, dar fiind în acelaşi timp şi sfătuitor pentru copiii pe care i-a avut în grijă. Autoare şi coautoare a mai multor cărţi, Mariana Golescu a lăsat în urmă şi o valoroasă contribuţie culturală.

S-a stins prea devreme, în urma unor probleme grave de sănătate. A lăsat în urmă un mare gol, o mare durere şi atâta viaţă! Rămas bun, doamna profesoară! Nu vă vom uita niciodată!

Stimate Domnule Mihai Golescu,

Vestea despre pierderea aceleia care, prin darul lui Dumnezeu, v-a fost nepreţuită şi scumpă însoţitoare de viaţă – a distinsei dumneavoastră soţii, Mariana Golescu – a adus în sufletele tuturor umbra întristării. Vă rog să primiţi în acest moment de grea încercare şi suferinţă a inimii, alături de lacrimile tuturor, modestul meu gând de mângâiere, întărire şi speranţă.

Regret nespus durerea prin care treceţi în aceste zile. Oricât de mult ne-am strădui să înţelegem această despărţire, numai unul singur o ştie. Şi cât de multă durere poate fi, Dumnezeu ştie! Că şi Hristos a lăcrimat dinaintea unei întristări ca aceasta, când l-a văzut pe Lazăr, prietenul său, în mormânt. În faţa acestei taine oricare dintre noi rămâne fără de nicio putere şi fără de cuvânt. De aceea, singura îndrăznire bună ce mai putem avea, acum în aceste clipe, este să-L rugăm pe bunul Dumnezeu să vă dea putere şi să vă ocrotească de prea neîndurata mâhnire, iar sufletului drag, cel ce s-a înălţat în aceste zile în Cerurile Slavei celei de Sus, să-i aline temerile şi să-i aşeze întru plinătate doririle şi aşteptările şi nădejdile toate pe care le-a nutrit în această viaţă.

Ca preot, pentru prietenia şi consideraţia ce vi le port, mă simt îndatorat să aduc astăzi în miezul acestei dureri, cu plecăciune şi smerire, o mică floare înmiresmată a Sfintelor Scripturi, care grăieşte despre înţelepciunea cea de taină a lui Dumnezeu, privitoare la temeiurile veşniciei din noi. „Am văzut – zice Ecclesiastul –  zbuciumul pe care l-a dat Dumnezeu fiilor oamenilor, ca să se zbuciume. Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor şi veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârşit” (Eccl. 3, 10-11).

Cu acest gând – că iubirea pentru cei plecaţi de la noi este mai puternică decât moartea; că veşnicia lui Dumnezeu încape toată în inimile noastre; că numai Dumnezeu ştie ce va fi cu noi; că ne-a hărăzit frumuseţe nepieritoare şi îndurare nesfârşită; cu gândul la adâncul de nepătruns al înţelepciunii Sale desăvârşite – vă încredinţez, în acest ceas al întristării şi dincolo de puterea acestui ceas, nădejdea mea că voia lui Dumnezeu, care este de către toate mai presus, va rândui tuturor cele de cuviinţă şi potrivite înălţimii de necuprins a bunătăţii Sale.

Primiţi, vă rog, condoleanţele mele pentru această imensă pierdere.

Dumnezeu să vă mângâie inima! Vă sunt alături în rugăciune şi lacrimi.

Preotul Lucian GRIGORE

Distribuie pe Facebook