Mă întreabă lumea – și sincer vorbind, uneori, mă întreb și eu – ce mi-a cășunat mie pe știință și pe religie, de tot întorc conceptele astea pe față și pe dos, le pun alături și la dimpotrivă, le sucesc și le răsucesc? Sunt un credincios fanatic, ori dimpotrivă, un fanatic al științei? Nu, spun răspicat, ferească Dumnezeu și de una, și de cealălată! Atunci?
Tuturor celor care m-au întrebat, cu deosebire abonaților din mediul rural – care mă întreabă, unii, și de ce nu le vine regulat ziarul; păi, întrebarea asta ar trebui pusă poștașului, că noi edităm ziarul de două ori pe săptămână, marțea și vinerea, îl trimitem la poștă – așa dar le răspund cu vorbele lui Alvin Tofler din „Al treilea val”, în fapt, tot cu o întrebare: „Poate exista oare o cale mai fecundă de a tinde spre adevăr decât îndoiala? Și mai ales într-un context ca acela actual, caracterizat prin schimbări foarte dinamice?” Firește că nu! Lumea se schimbă și odată cu ea noi.
Care noi? Păi, așa cum spune H.R. Patapievici, într-o carte cu titlul „Omul recent”, acesta poate fi rațional, realist, creștin ortodox, ateist, majoritar sau minoritar, liber sau libertin etc. Om care s-a bucurat și se bucură de drepturi naturale, dar care are și îndatoriri. Pe unele i le-a fixat, de-a lungul timpului, societatea, iar pe altele și le-a asumat el însuși. Cum spuneam deunăzi, vine corectitudinea politică și observă că s-a iscat – din senin? – o conspirație a inegalităților, a injustiției și a „discriminării de către o majoritate vicioasă împotriva unei minorități persecutate”. Grație dreptului de liberă alegere, omul își poate alege nu doar religia, ci și grupul la care să adere, majoritar ori minoritar.
Dacă a optat el sau părinții lui pentru religia majoritară la noi, cea de creștin ortodox, deocamdată nu are o problemă. Dar are, dacă este minoritar religios, etnic, cultural ș.a.m.d. Ce face? Își construiește ori își revendică o identitate colectivă și, împreună cu ea, „își joacă apartenența ca pe o armă politică”. Cum? Păi, vede bine că puterea este de două feluri: divină, cea a Dumnezeului creator, și cea laică, obținută prin vot, a statului. Statul, în principiu, l-a detronat pe Dumnezeu din scaunul puterii, preluând în bună măsură și privilegiile puterii divine. Pe cale de consecință, omul, e bun din principiu, de la Dumnezeu, iar statul e rău, probabil de la Diavol. Nu e just, trebuie corectată această injustiție. Și nu doar social, ci și biologic, fiindcă de la domeniul propriu socialului, extensia s-a făcut și pentru cel care n-ar trebui să țină de hazard, de Dumnezeu – sexul, de pildă – ci de opțiunea celui ce s-a autodenumit transexual. Și așa totul a devenit totul opțional, din perspectiva corectitudinii politice: culoarea pielii, forma corpului, evident și sexul. Unele dintre ele pot fi corectate, la liberul arbitru, de un chirurg performant.
Trecutul este greșit, iar dacă în Evul Mediu însemna recunoașterea unor privilegii, de ce n-am recunoaște aceste privilegii și devianților, celor ce și-au asumat să fie membri ai unui grup minoritar, LGBT, de pildă. Dacă societatea modernă cedează pasul unor defavorizați, să zicem, de soartă, de ce, potivit aceleiași filozofii, în locul autorității instituite de Dumnezeu, statul, care-i ține locul Celui de Sus, n-ar conferi privilegii minorității nedreptățite? Natura a adus nedreptate, să îndreptăm lucrurile, mergând până acolo încât să îndreptăm și natura, acolo unde este cazul. Și este cazul chiar la ființa umană, înființând un catehism al minorității. Sigur, deocamdată nu se pune astfel problema ecologiei, fiindcă natural avem totuși nevoie de un pământ și de un aer curat. Dar, dacă vreți, se poate pune în cazul … delincvenței, care trebuie tratată ca o traumă produsă de societate. Traumă care poate fi întoarsă împotriva societății vinovate. Criminalitatea este o „expresie culturală a defavorizării”, nevrozele își au sorgintea în ideea că vinovat este întotdeauna celălat. Și tot așa …
Ați amețit sau nu? Vă este clar acum de ce minoritarii vor să facă ei legea, dacă tot au fost nedreptăți de Natură, ca să nu spunem de-a dreptul de Dumnezeu, de ce vinovată este societatea, familia, părinții, cu deosebire Tatăl? El reprezintă autoritatea supremă și ea nu poate fi dărâmată altfel decât pe cale politică. De aici și vine celebra expresie cu o vechime de peste 200 de ani, dar care s-a revitalizat excesiv astăzi. Sociologic vorbind, prin CP și prin multiculturalism se face transferul de identitate de la majorități la minorități. Apelând, acolo unde este cazul, și la formula administrativă, cum realmente se întâmplă în SUA, unde un profesor alb nu mai este egal în decizie, cu unul de culoare, care culoare, fiindcă este a unui minoritar, se bucură de un drept în plus, cel de a denunța segregarea rasială. Vorba lui Cristian Tudor Popescu, pusă într-o carte, să te ferească Dumnezeu să te afli la New York și să-ți scape cumva cuvântul „cioară”, fiindcă te-ai ars.
Ceea ce se putea spune altădată, gata, a dispărut după dealuri ca și soarele. Care i-a ars mai puțin pe albi și mai mult pe negri. Cumva, ar trebui și el pus la respect, cum la respect trebuie puse și multe alte lucruri, inclusiv creștinismul ortodox, arătat cu degetul și secularizat nu atât de membrii autointitulatei corectitudini politice, cât de statele occidentale. Putere/stat caracterizată ca fiind una dintre „cele mai reci fiare”. Poate că și din acest motiv, religia a făcut din categoria politicului o categorie în afara regulilor ei. Sigur și pentru că puterea nu vrea altceva decât creșterea… puterilor ei. Adică, potrivit Sf. Toma, să încalci ordinea naturii, să pui superiorul în termeni de inferior. Căci, dacă ai putere, ea trebuie întrebuințată. Cum? Vedem bine ce se întâmplă nu doar cu vecinii noștri, ci și cu cei aflați acolo unde nisipul este atât de fin și ars de soare că ajunge să te orbească.
Ajunge, că mai este și-n săptămâna viitoare o zi în care apare „Argeșul Orotodox”. Vinerea!
