Municipiul Câmpulung s-a remarcat de-a lungul anilor prin nenumăratele medalii obţinute de sportivii legitimaţi la diversele discipline. Pe unul dintre oamenii care a ajutat o parte dintre aceşti sportivi să strălucească am avut onoarea să-l cunoaştem recent. Sensei Lucian Ioan Duţă este omul sub a cărui îndrumare judoka musceleni au adus de-a lungul timpului zeci, chiar sute de medalii preţioase la Câmpulung. Interlocutorul nostru este cel care a pus bazele Secţiei de Judo, în 1973, iar de atunci a antrenat zeci de ani sportivi care au urcat pe cele mai înalte trepte ale performanţei. Un rezultat de excepţie pentru judo-ul muscelean a fost obţinut în anul 1986, când unul dintre elevii lui sensei Duţă, Dragoş Bolbose, a obţinut locul al treilea la Campionatele Europene, pentru ca un an mai târziu să devină campion european de tineret. Ar mai fi de precizat că acest sportiv a fost singurul judoka român calificat la Jocurile Olimpice de la Seul, Coreea de Sud, din 1988. Din păcate, nu a putut ajunge acolo, deoarece federaţia de specialitate a considerat că nu este oportună participarea unui singur sportiv, motiv pentru care a fost lăsat acasă, nefiind sprijinit financiar.
A dat judo-ului zeci de valori
Nu a fost singurul sportiv de excepţie format de sensei Duţă. De exemplu, printre „produsele” şlefuite cu migală şi profesionism desăvârşit se mai numără: Dragoş Tăbârcă (a obţinut locul 3 la un turneu prestigios desfăşurat la Berlin, acolo unde au participat cei mai titraţi sportivi din ţările socialiste, fiind singurul român care a luat medalie), Eduard Nicolaescu (fost multiplu campion naţional; în luna martie a anului 2015 a devenit campion naţional al României, la tineret, categoria 73 kg, iar în noiembrie devenea campion naţional de seniori al Elveţiei, pentru că între timp s-a mutat acolo), Vasile Puşcaşu (primul judoka câmpulungean care a participat la un Campionat European), Teodor Şuta etc. Lista este mult mai lungă, din păcate spaţiul nu ne permite să-i enumerăm pe toţi sportivii care au ajuns pe cele mai înalte trepte sub îndrumarea lui sensei Lucian Ioan Duţă.
La loc de cinste mai stă şi un alt rezultat notabil, cum ar fi promovarea în Divizia A a secţiei de judo de la clubul Minerul Câmpulung, în anul 1986. Drumul nu a fost uşor, ci presărat cu zeci, chiar sute de obstacole, însă, privind în urmă, sensei Duţă spune că a meritat tot efortul pentru că, atunci când există pasiune, niciun sacrificiu nu e prea mare. Deşi s-a pensionat în anul 2014, dragostea faţă de judo nu îi dă pace. Un an mai târziu s-a mutat de la Câmpulung la Budeasa şi de câteva luni a început cursuri de iniţiere cu elevii de acolo. Mai multe despre toate acestea şi nu numai veţi afla în interviul de mai jos.
A vrut să fie medic
* Sensei Duţă, cum a început totul? De unde pasiunea pentru acest sport?
*** Pot să spun că a fost o simplă întâmplare. În copilărie mergeam în fiecare vacanţă de vară la Bucureşti, la unchiul meu, câte 10 zile. Primul contact cu acest sport l-am avut în anul 1966, cu doi ani înainte de a se înfiinţa Federaţia Română de Judo. Unchiul meu îl cunoştea destul de bine pe antrenorul Donciu, cel care iniţia copii în acest sport, la clubul Rapid Bucureşti. Într-o vară m-am dus de şapte ori, anul următor, încă de opt ori şi tot aşa. Încetul cu încetul am început să îndrăgesc tot mai mult acest sport şi mi-am zis că nu ar fi rău să încerc să-l practic. Primul contact cu judo-ul l-am avut pe la 17 ani, destul de târziu. După ce am terminat liceul am ieşit puţin din peisaj, dar pentru foarte puţin timp. Am dat examen la Facultatea de Medicină din Bucureşti şi am picat. M-am urcat în tramvai şi, în timp ce mă îndreptam către Gara de Nord pentru a lua trenul spre Câmpulung, am zărit un afiş care anunţa că se fac înscrieri pentru Colegiul Naţional de Educaţie Fizică. Am coborât şi am mers să mă interesez ce probe trebuie să susţin pentru a fi admis. Evident că proba sportivă am susţinut-o la judo, pe lângă examenul scris la anatomie şi fiziologie umană. Mi-am făcut singur rost de echipament de judo şi m-am prezentat. Am fost admis cu o medie destul de mare. După absolvire, în anul 1972, am fost repartizat la Clubul Şcolar din Galaţi. Am mers acolo şi profesorul de judo de la vremea respectivă nu ştia cum să scape mai repede de mine. Nu dorea să-l încurc şi m-a tratat foarte urât de la început.
* Ce aţi făcut în situaţia aceasta?
*** Am venit într-un weekend acasă, la Câmpulung, unde m-am întâlnit cu Alexandru Duţă, directorul de la CS Muscelul, care-mi fusese profesor în liceu. I-am explicat ce mi se întâmplă şi mi-a propus să vin acasă şi să încep cursuri de iniţiere. Se întâmpla prin anii 1973-1974. În acea perioadă se pregătea la Câmpulung lotul naţional de judo, seniori, al României şi la scurt timp am fost numit antrenor secund. Secretarul federaţiei m-a rugat să vină să asiste la un curs de iniţiere pe care-l ţin eu. L-am invitat cu plăcere şi, după ce a văzut că grupa mea era alcătuită din sportivi cu vârstă înaintată, mi-a spus că este încântat de modul în care mă ocup de ei, însă mi-a sugerat să nu-mi mai pierd timpul cu aceştia. Mi-a spus să mă apuc să antrenez copii cu vârste fragede. Mi-a trasat sarcina de a descoperi elevi cu aptitudini, dornici şi capabili de a face performanţă. L-am ascultat şi m-am conformat. A fost începutul unui drum lung, dar extrem de fructuos. Am ajutat sute de copii să descifreze tainele unui sport care dezvoltă imaginaţia, iar rezultatele frumoase nu au întârziat să apară. În 1974 am participat pentru prima dată cu copiii la o etapă judeţeană, iar rezultatele au fost modeste. Nu m-au descurajat, dimpotrivă, am început să cred şi mai mult în potenţialul elevilor mei. Doi ani mai târziu am dat lovitura. Opt sportivi ai mei s-au calificat în finală, iar acasă ne-am întors cu o medalie de aur, două de argint şi una de bronz. Am surclasat mai multe cluburi cu renume la acea vreme. Au urmat ani rodnici, plini de performanţe, cu zeci de nominalizări la loturile de cadeţi şi juniori, la care s-au adăugat şi participări la campionate internaţionale şi europene. Am intrat în trombă în vâltoarea performanţei.
Antrenor emerit
* Ştiu că în anul 2000 aţi fost numit antrenor emerit. Nu foarte mulţi români se pot bucura că au această distincţie în palmares.
*** Aşa este, nu sunt decât 30 de antrenori cu acest titlu la ora actuală, în România. A fost o onoare pentru mine să mi se confere titlul de antrenor emerit. Sunt mândru de realizările mele şi vă dau cuvântul că în toată activitatea mea nu am făcut altceva decât să muncesc cu seriozitate maximă şi să nu păcălesc acest sport. Făcând un calcul, sportivii pe care i-am pregătit au adunat peste 170 de medalii la competiţii naţionale şi internaţionale. Aş dori să precizez că în toată activitatea mea de peste 40 ani am pregătit şi doi sportivi, campioni de judo, multipli medaliaţi, care din diferite motive au trecut la lupte greco-romane, atingând şi acolo înalta performanţă: Vlad Mariea şi Marian Sandu. Ca o mică paranteză, aş dori să precizez că şi eu am fost campion naţional şi multiplu medaliat în competiţii naţionale, la categoriile 81 şi 73 kg.
* Deşi v-aţi pensionat, nu puteţi sta departe de judo.
*** Prima dragoste nu se uită niciodată. În anul 2015 m-am retras la Budeasa şi, văzând acolo, pe marginea drumului, mulţi copii plini de energie, m-am gândit să-i chem la un antrenament. I-am adunat şi am zis să pornesc la drum, ca pe vremuri. În felul acesta, îmi pot verifica şi eu, încă o dată, potenţialul intelectual. În plus, nu ştii niciodată de unde răsare un viitor campion european şi chiar mondial. Aşa că am mers să discut cu primarul de la Budeasa, Nicolae Mihail Rachieru, care m-a încurajat şi m-a dat pe mâini bune. Am luat imediat legătura cu domnii Gingăraş şi Boţilă, care administrează Baza Sportivă de la Bascov. Amândoi fiind oameni de sport, m-au înţeles şi mi-au pus la dispoziţie o sală unde să-mi desfăşor în linişte activitatea. Tuturor le mulţumesc. Actualmente, am la antrenament nouă puşti foarte talentaţi şi dornici de a învăţa lucruri noi. Dintotdeauna, ca antrenor de judo, m-au interesat poziţia şi execuţia corectă, am pus mare preţ pe cele două. Le cer acelaşi lucru şi copiilor pe care-i pregătesc acum, repetăm ore în şir. Îmi doresc ca pe viitor să putem beneficia de toate dotările necesare desfăşurării activităţii în cele mai bune condiţii. Aş dori să-i mulţumesc şi cunoscutului antrenor de judo, profesorul Corneliu Pălărie, care ne-a sărit în ajutor cu zece kimonouri, au fost binevenite.
„Un sport creat pentru minte”
* Dezvoltă judo-ul inteligenţa?
*** Categoric. La judo îţi trebuie curaj, viteză de reacţie, decizii pe moment. Practicând judo-ul, îţi dezvolţi capacitatea de a lua cele mai bune decizii cu rapiditate. Pe lângă faptul că ajută la inteligenţă, judo este singura artă marţială nonviolentă şi sport olimpic. În plus, este mai spectaculos, iar asta pentru că are cele mai multe procedee. Are 160 de procedee şi nu cunosc un alt sport care să aibă un număr aşa mare de procedee proprii, nu împrumutate. Judo este un sport care a fost creat pentru minte, pentru corp, apoi s-a transformat în competiţie, a urcat uşor către forţă, dar acum revine la inteligenţă, spectaculozitate.
* Aveţi atâtea amintiri frumoase. Dacă ar fi s-o luaţi de la început, aţi urma acelaşi drum?
*** Cu siguranţă. Sportul mi-a adus foarte multe satisfacţii şi pot spune că m-a salvat la un moment dat de la moarte. Am suferit două operaţii foarte grele, una pe cord şi una pe coloană. Corpul a rezistat tocmai pentru că toată viaţa am făcut sport. Şi acum, în fiecare dimineaţă am programul meu de exerciţii fizice de la care nu mă abat.
Monica CRISTEA
Foto: George OLTEANU