Afară ninge, iar în casă „duduie” caloriferul. La televizor bubuie telenovela lui Ghiţă. Sau, dacă vreţi, drama noastră istorică despre supravieţuire, despre nevoia de a ne scutura de corupţi, de profitori şi trădători. Schimb postul, dar tot megascandalul Ghiţă mă asaltează. Cu analişti şi jurnalişti care-şi dau cu părerea, inflamaţi de fostul parlamentar şi informaţii pe surse, de ideea că noua putere adusă prin vot încă n-a luat puterea de la „statul mafiot”. Schimb din nou şi… închid. Aceeaşi nebunie!
Brusc şi dintr-odată, cum spune românul în glumă, m-apucă aşa un dor de zăpezile de altădată şi de un foc care să trosnească sănătos în soba mea de teracotă, că mă las ispitit de ideea de a fugi la ţară. Idee întărită şi de pulsul care în dimineaţa cu pricina indica, pe ecranul tensiometrului, cifra 122. „Mare, foarte mare, îmi spune, la telefon, medicul. Liniştiţi-vă!”
Drept care încalec Mitshubishul antic şi de demult şi fac pârtie până taman la Verneşti. Peisaj splendid de iarnă. Pun lemnele surlă în sobă, cu hârtie de ziar dedesubt – e bun şi ziarul la ceva! – şi flacăra ţâşneşte vesel în casa copilăriei mele. Pereţii sunt reci, ştiu că va trebui cel puţin o zi şi o noapte pentru a se încălzi. Dar îndur stoic, răsplătit de flacăra care duduie în cămin. Ca să nu mă las ispitit de televizor, avusesem grijă să întrerup abonamentul la Digi TV.
Din păcate, n-am reuşit să fac acelaşi lucru şi cu imaginile care mă asaltau pe meninge. Mă împachetasem în aerul acela rece şi tare de la ţară, ajunsesem la petecul meu de cer pe care stelele licăreau ca altădată, dar nu-mi regăsisem şi starea de linişte de altădată. M-am culcat, am adormit şi am visat, de parcă toate s-ar fi întâmplat aievea.
Simţeam că mă sufoc, respirând un aer îmbâcsit de gazele de eşapament care ajung şi la etajul IV al apartamentului meu din Piteşti. Sunetul unei Salvări îmi sfredeleşte creierul. Cineva probabil este pe moarte. La urma urmei, asta-i viaţa, reflectez eu şi-n vis. Ne naştem, vorba unui filozof, cu condamnarea la moarte în buzunar. Fiecare suntem datori cu o moarte. Dar de ce să ne-o grăbim noi înşine? De ce să ne lăsăm invadaţi, alături de celelalte boli, şi de o boală de suflet? De angoasă şi anxietate? De ce, alături de puiul grill îndopat cu steroizi, că şi fermierii alergă după profit, de ce ne programăm şi material autodistrugerea? Nu-i destul că sănătatea noastră mentală este sistematic agresată de ură, de „strategii” naţionale menite să ne salveze, dar care toate, iată, se dovedeşte că sunt sortite să ne afunde şi mai adânc în prăpastie?
Degeaba ţinem ochii închişi, ca sufletul nostru să rămână integru. Nu reuşim. Coşmarul din realitate ne urmăreşte şi-n vis. Suntem pe marginea prăpastiei. Ne prăbuşim. Ne prăbuşim indiferent de ce ne-am agăţa, încep să gândesc şi eu ca poetul Dan Rotaru. Mă scutur din răsputeri de gândurile negre şi caut în zare cu ochii spre viitor.
Un viitor dincolo de Ghiţă, Dragnea şi Iohannis. Chiar şi de serviciile secrete care au şi ele nevoie de reformă. Un viitor dincolo de autostrada Piteşti – Sibiu, care parcă poartă blestemul legendei Meşterului Manole. Un viitor dincolo de un judeţ care parcă nici nu mai contează la bursa reconstrucţiei materiale şi spirituale fluturată acum de partidul care a câştigat alegerile parlamentare. Cum arată acest viitor? Global vorbind, înspăimântător. Mai înspăimântător decât coşmarul meu de o noapte de pe urma căruia m-am sculat, pe bune, cu un puls de 122.
Şi nu mă refer la predicţiile domnului Mărmureanu, ci ale lui Alvin Toffler cu ale sale senzaţionale cărţi „Al treilea val” şi „Şocul viitorului”, în fine, la cele prefigurate de cercetătorii Alan Turing, Aiesha şi Parag Khanna. Viitorul, cum apreciază ei, vine prea repede şi nu în ordinea pe care am dori-o. Pericolul nu-l constituie atât omul politic, cât inteligenţa artificială. Omul doreşte să-şi accelereze evoluţia, dar n-o poate face decât cu ajutorul maşinii. Cu care declanşează implicit o competiţie. Cine va învinge, omul sau maşina, care e concepută să facă tot mai multe lucruri în locul lui. Le face, ba chiar cu mai mult succes decât noi, dar ne ia şi locul. Sigur, omul nu se va lăsa, va dori să rămână mereu la comandă, să dicteze el robotului, în compexul proces de integrare a omului cu evoluţia tehnologică. Da, dar dacă robotul este programat să aibă independenţă, să aibă idei, să găsească soluţii – cum a şi experimentat grupul de japonezi Hasegawa – iar una dintre idei, să zicem indusă de terorişti, este crearea unei bombe artizanale. Şi nu într-un exemplar, ci în mii de exemplare? Brrr! Deşi e cald în cameră, mă ia cu frig.
Basta! Cu o astfel de gândire pesimistă, în zadar m-aş agăţa de orice creşte pe panta fiecăruia, tot m-aş prăbuşi. Dacă nu fiziceşte, cu siguranţă sufleteşte. Şi atunci, nu-i mai practică soluţia oferită de medicul şi filozoful Constantin Dulcan, care ne îndeamnă să gândim pozitiv, să nu ne lăsăm înnebuniţi nici de televizor, care „te plămădeşte cum vrea el”, nici de politicieni, nici de profitorii companiilor multinaţionale, nici de toţi cei care au un interes. Justificat altminteri că este corect politic. Să încercăm din răsputeri să-l facem pe om conştient de ce-l aşteaptă – criza alimentară, de energie şi apă – nu să „conştientizăm” robotul, să creăm un cyborg care amestecă viul cu artificialul. În locul inteligenţei artificiale să „umblăm” la intelectul uman, pe care-l putem îmbunătăţi. Pustiul din suflet, angoasa, sentimentul apăsător al dezrădăcinării nu pot fi înlăturate decât lucrând şi creând, comunicând direct cu natura, dobândind o conştiinţă universală în acord cu propria ta sensibilitate, propria ta spiritualitate. Ca să poţi trăi într-un mediu familial, social şi natural curat, liber şi democrat. Procedând astfel, sentimentul de revoltă nu s-ar mai infiripa, pulsul nu s-ar mai accelera. Uşor de scris, greu de făcut!
Dar, atâta vreme cât n-avem altă soluţie, merită încercat, fiindcă vorba lui Eminescu de la a cărui naştere tocmai am sărbătorit 167 de ani, un deştept la o masă cu proşti pare cel mai prost. Oricum ar fi, desprinderea de oameni nu este o soluţie. Mai degrabă este o inepţie. Cu atât mai mult, desprinderea de Dumnezeu. Omul spiritual – înduhovnicit, milostivit, cum propăvăduieşte Papa Francisc – pare mai degrabă o soluţie, un prim pas către conştiinţa de sine. Cu care să umplem „golul de sine”. Ca să încheiem cu o sintagmă a mult citatului Noica. Şi el destul de angoasat la vremea lui.
Mihai GOLESCU
