Nu am văzut să curgă atâtea comentarii negative când a apărut lista salariilor de la Consiliul Judeţean. La fel, când am publicat lefurile din primării, puţini au fost aceia deranjaţi de majorările respective. În schimb, în urma articolului de zilele trecute legat de salariile „grase” de la Pediatrie, zeci de cititori au simţit nevoia să-şi verse nervii pe doctori pentru că, vezi Doamne, ar primi prea mulţi bani pentru actul medical. Au invocat fel şi fel de motive, de la starea deplorabilă a anumitor spitale, până la investigaţii necorespunzătoare, tratamente greşite şi şpăgi. Voi face şi eu o serie de precizări, atât ca pacient, cât şi ca ziarist care urmăreşte de ceva vreme ce se întâmplă cu adevărat prin spitale.

Nu mai cred în şpagă

În primul rând, aş desfiinţa mitul şpăgii care a rămas cumva întipărit în memoria colectivă a pacienţilor drept o obligaţie pe care, dacă nu ţi-o însuşeşti, nu eşti băgat în seamă. Acest fenomen s-a redus simţitor în ultimii ani şi, pentru a clarifica lucrurile, se impune să facem o mare diferenţă între şpagă şi „atenţie”. De cele mai multe ori, plicul cu bani este oferit pentru că, la suferinţă, simţi nevoia unei implicări suplimentare din partea celor apropiaţi, dar şi a medicilor şi asistentelor. Cu alte cuvinte, ai nevoie de ceva mai mult decât actul medical în sine şi tratament. Nu vrei o relaţie rece, ai vrea chiar să legi o prietenie. Or, imaginaţi-vă, în condiţiile în care un medic şi două-trei asistente trebuie să urmărească 15-20 de pacienţi într-un salon, cum ar putea să-i mulţumească pe toţi din acest punct de vedere?

Revenind, cazurile în care medicii solicită bani ameninţând că altfel nu îi interesează cazul/intervenţia sunt extrem de rare. Ba vreau să vă spun că până şi acele mici atenţii de care am vorbit sunt deseori refuzate, iar banii intră în buzunare doar la insistenţele pacienţilor sau aparţinătorilor. O să vă întrebaţi atunci de unde au medicii atâţia bani? Că au, nu putem nega asta.

De unde vin banii?

Ei bine, în condiţiile în care sistemul de stat nu este prea darnic (din punctul meu de vedere, acele salarii de 5.000-6.000 lei la care se adaugă banii din gărzi nu sunt deloc „grase”), majoritatea doctorilor au contracte de colaborare cu una, două sau chiar trei clinici private. Aşa îşi rotunjesc veniturile la 15.000-20.000 lei (poate şi mai mult), ajungând la un standard de venituri pe măsura efortului investit în pregătire şi totodată la un nivel care să-i motiveze să rămână în ţară.

În România, la un asemenea nivel de venituri nu prea te mai interesează şpaga decât dacă ai boala averii în sânge.

Consecinţe

Reversul medaliei este că, în goana după pacienţi (la majoritatea contractelor de colaborare banii vin sub formă de procent din valoarea investigaţiei, iar medicii aleargă după cât mai multe consultaţii), pot interveni presiunea, oboseala, graba şi alte elemente care afectează calitatea actului medical. Un alt motiv de nemulţumire a pacienţilor este întârzierea rezultatului investigaţiei, şi asta tot din cauza fluxului mare de pacienţi într-un interval relativ scurt de timp. Sigur, ideal ar fi ca o unitate (fie ea de stat sau privată) să poată oferi un salariu suficient de mare astfel încât medicii să nu mai caute colaborări în trei-patru-şapte alte locuri. Până una alta însă, această posibilitate de creştere a veniturilor a rezolvat într-o mare măsură problema şpăgii în spitale.

Părerea unui medic

În ceea ce priveşte relaţia doctor-pacient, o să publicăm comentariul doctorului Rob Robert care a punctat pe pagina noastră de Facebook câteva aspecte din cauza cărora, fără a se ascunde după degete, recunoaşte că au apărut conflicte.

„Medicii români – spune el – sunt în conflict cu pacienţii din cauza felului în care sunt trataţi şi priviţi: medicii nu sunt servitorii niciunui pacient, medicii nu sunt plătiţi sau ţinuţi în spate de niciun pacient (aşa cum mulţi pacienţi au părerea). Medicii sunt plătiţi de CAS pe baza serviciilor medicale prestate în cadrul spitalelor. Pacienţii trebuie să înţeleagă că problemele sistemului de sănătate şi sărăcia acestuia nu sunt din vina medicilor, aceştia fiind simpli pioni în cadrul sistemului. O atitudine ostilă faţă de personalul sanitar nu va duce decât la o neîncredere reciprocă, iar cei care vor pierde în acest fel vor fi tot pacienţii. Starea spitalelor nu este vina nici a mea şi-a niciunui alt coleg. Este vina politicienilor incompetenţi şi corupţi şi într-o măsură chiar a populaţiei care a continuat să-i voteze fără a le păsa ce votează. Starea de fapt a ţării este în bună măsură şi consecinţa prostiei, ignoranţei, neimplicării sociale şi indiferenţei populaţiei. Din păcate, poporul primeşte ceea ce merită…

Un exemplu care susţine ceea ce spuneam mai sus: zilele trecute, nouă indivizi s-au suit într-un lift conceput pentru patru persoane la Spitalul Judeţean. S-au blocat şi au rupt uşa ca să poată ieşi! Au reuşit astfel să strice un lift de 30.000 euro. Camerele video au reuşit să-i filmeze. Pe multe secţii pacienţii au furat toate dozatoarele de săpun de pe pereţi. Vreţi să vă mai spun?” – a comentat cadrul medical.

O concluzie

Recunosc, nu mă aşteptam la o atitudine atât de dură din partea unui cadru medical. Asta nu face decât să-mi întărească convingerea că în sistemul de sănătate de stat sunt atâtea şi atâtea probleme care necesită rezolvare. Salariile, chiar şi majorate, sunt încă departe de aspiraţiile medicilor, dar dincolo de bani, cea mai mare problemă pe care am indentificat-o este comportamentul social. Cred că anumiţi medici şi anumiţi pacienţi (dar mai ales aparţinătorii!) trebuie să înţeleagă că un conflict nu este în folosul nimănui, iar nerespectarea unor reguli elementare ale bunului-simţ nu afectează doar doctorul de pe secţie, asistentele, pacienţii şi femeile de serviciu, ci e în joc imaginea unui spital care ştim cu toţii cum ar trebui să arate (cel puţin aşa am văzut în filme).

Distribuie pe Facebook

George Olteanu

See Full Bio