„A fi român nu este o naţionalitate, ci o profesie” – ce umilinţă mai mare poate fi decât o astfel de definiţie? Unii i-o atribuie lui Bismarck, alţii cred că este de origine franceză. În orice caz, vorba lui Adrian Marino, o palmă mai usturătoare nu există. Dar cum se traduce, totuşi, ea? Răspuns: ca să reuşeşti în România, trebuie să fii protejat de cineva. Ar fi interesant dacă am analiza organigramele unor instituţii de stat, pentru că am constata că aceste instituţii sunt confiscate de câteva familii. De la penitenciare până la universităţi, de la armată până la poliţie, familiile sunt atotstăpânitoare. Dar nu numai azi, ci tot timpul. Din cauza aceasta, instituţiile respective funcţionează precum familiile lărgite. Există câte un pattern familial (primarul, directorul) care hotărăşte totul. El este cel care decide angajările, încadrarea pe funcţii şi posturi, avansările, salariile, concediile de odihnă etc. În concluzie, în sistemul public de la noi totul se bazează pe structuri paternaliste. Un lanţ nesfârşit de relaţii şi intervenţii personale, de „pile” şi „nepotisme”. Mergeţi la primăriile comunale, dar şi la cele urbane şi veţi da peste adevărate genealogii locale instituţionalizate şi bugetate de către stat. Aşa că individul cuprins în aceste genealogii vrea să obţină tot felul de avantaje personale. În aceste instituţii ale statului totul devine tranzacţional, negociabil, strict personalizat.

Dacă aşa stau lucrurile în domeniul public, să vedem cum se prezintă ele în cel privat. Iar pentru a surprinde cât mai bine ce se întâmplă în acest domeniu, voi veni cu două exemple. În primul este vorba despre un întreprinzător care are o prăvălie într-un loc cu vad bun, în drum spre piaţa oraşului; dar, din cauza pandemiei de Covid-19, prăvălia a fost închisă de autorităţi. Aşa că omul şi-a expus marfa afară, în stradă, lângă un gard cu suliţe de fier pe care înşiră bucăţi de brânză, ceapă, praz, ouă şi multe alte produse alimentare necesare hranei noastre zilnice, stând în bătaia soarelui sau a ploii, în zăpuşeala verii sau în frigul iernii. Lumea zorită umblă încoace şi încolo, numai eu şi cu prietenul meu stăm la taifas la umbra teiului de pe marginea trotuarului, care-i umbreşte marfa. Cam asta îi este afacerea prietenului meu în lumea pieţei de capital. El nu se compară cu tovarăşul lui de la începuturile afacerii lor, care a avut noroc şi a devenit mare proprietar de moară, povarnă, atelier de tâmplărie, livezi, pământ şi câte o mai fi posedând, de nici el nu ştie bine. Având cunoştinţe la primărie, tovarăşul lui a pus mâna pe avuţia fostei ferme socialiste şi s-a înstărit atât de mult, încât a reununţat la a mai colabora cu vechiul lui partener de afaceri.

L-am cunoscut şi eu pe prosperul om de afaceri, un tip bine îmbrăcat, cu părul grizonat, cu gura bine îngrijită, reparată cu nişte proteze costisitoare după ce a fost surpată, cu puţină învăţătură. Iar dacă intri în vorbă cu el, vei vedea îndată că se trage din neamul prost al acestui popor şi lipsit de educaţie, care începe să copleşească ţara întreagă; el se consideră cel mai competent om de afaceri din zonă. Deşi carte nu prea are, crede că e înzestrat cu un puternic instinct pragmatic. Mark Twain, vestitul scriitor american, a scris două celebre poveşti morale cu copilul cuminte şi copilul neastâmpărat: cel care nu minţea, nu fura poame de prin grădini, iar când găsea un nasture îl ducea la domnul învăţător a ajuns un neisprăvit; celălalt, care făcea lucrurile tocmai pe dos şi spunea numai minciuni, de stătea soarele în loc, a ajuns mare orator şi om politic în SUA. N-o fi moral, dar adesea e adevărat.

Drept care, patronul de succes nu este nici competent şi nici pragmatic, dar are relaţii la stat. Afacerile lui cele mai profitabile sunt cu statul. Astfel se întrepătrund aceste două domenii, public şi privat. Căci patronul prosper s-a îmbogăţit de pe urma preluării cu japca a patrinomului fostei ferme comuniste şi s-a gândit mai întâi să-şi construiască o vilă impunătoare şi apoi să-şi cumpere o maşină de lux. Şi-a cumpărat mobilă şi, mai ales, un birou care ar putea să figureze în contul unui milionar; apoi registre, atât de multe, că are să mai lase câteva nescrise şi celui ce va veni după el la conducerea firmei.

Prin urmare, din exemplele de mai sus, niciun om nu este cu adevărat un profesionist. Nici cei care lucrează la stat, nici cei din privat. Căci toţi aceşti oameni trăiesc de pe urma statului, nu a muncii lor care să ducă la plusvaloare. Patronul îmbogăţit a profitat de relaţiile lui şi a luat cu japca patrimoniul fostei ferme comuniste, iar cei din domeniul public nu ar fi ajuns acolo dacă nu ar fi avut pile şi relaţii. Profesionalismul lor constă, aşadar, în a-şi face astfel de cunoştinţe pentru orice eventualitate, fiindcă, vorba lui Tănase Scatiu, degeaba ascuţi cuţitul, dacă nu tai cu el ceva din bugetl ţării. Şi astfel, am ajuns să ne profesionalizăm rudele şi cunoştinţele; de aici şi naţionalitatea.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio