Nu m-am tăvălit prin noroi, în costum nou-nouț, precum fascinantul scriitor Andrew Solomon, care scrie o carte strălucită despre depresie, intitulată „Diavolul amiezii”. Nici nu mi-am pierdut legăturile cu lumea reală, cu oamenii și munca plină de sens, cum conchide că se întâmplă cu depresivii Johann Hari, ajungând să scrie și el o carte plină de miez despre „diavolul amiezii”. Depresia, cine altcineva?!
Dar mărturisesc că demonul ăsta îmi deschide uneori și mie ușa. Și, de aici, port o luptă care pe care. El împinge cu piciorul și cu pieptul în ușă, eu mă țin cât pot să nu-i reușească nicio breșă. Cum am putut face față până acum, ca să n-am nevoie de psihiatru? Că se spune că devii sută la sută depresiv dacă ai pierdut pe cineva apropiat, iar depresia asta te paște aproape un an. Așadar, cum am rezistat?
Sincer, foarte sincer? Lucrând. Mereu făcând ceva, mai ales ce-mi place, nu altceva. Așa am ajuns să scriu și eu o carte despre depresie, deși nu sunt nici psiholog, nici psihiatru, nici medic. Sunt doar jurnalist și mi-am propus să fac asta cu armele ziaristului. Adică, punându-le întrebări celor care știu ce-i aia o depresie, care sunt cauzele ei, cum se instalează, care sunt stresorii, cum se tratează, dacă se tratează etc. Așa am ajuns să stau mult de vorbă cu neurologul și scriitorul Dumitru Constantin Dulcan, cel care a scris nenumărate și relevante cărți despre mintea și creierul nostru, despre inteligența materiei. Cu dr. Victoria Irimia, insistent invitată și curtată la congresele internaționale dedicate psihiatriei. În fine, așa am ajuns să inițiez, împreună cu colega mea de platou Cristina Munteanu de la Antena 3, o suită de convorbiri pe micul ecran pe tema depresiei.
Ba, ce să spun, mi s-a întâmplat ca d-na Violeta Popa, invitată în calitate de psiholog, să răspundă și în carte, și la o emisiune, să procedeze la rându-i la o psihoterapie în direct cu subsemnatul. Experiență, mărturisesc, interesantă, care-mi spune mie că nu doar jurnaliștii caută ineditul, o formă cât mai plastică de comunicare, ci și cei care lucrează cu sufletul, impulsionați desigur de empatie. Glumind puțin, n-am ajuns să mă tăvălesc în noroi ca Andrew, dar am fost împins „face to face” s-o fac pe micul ecran, pentru a convinge telespectatorul că una este lumea virtuală și alta e lumea reală, unde nu poți să anulezi o problemă care-ți bate la ușă doar apăsând pe „delete”, la calculator ori tabletă.
Și una dintre marile probleme ale lumii contemporane este singurătatea. Da, este singurătatea, fiindcă ucide și ea, cum o fac și bolile cardiovasculare, și cancerul, și atâtea alte „rele” care ne dau cu capul de toți pereții. Apropo de pereți, cum faci față singurătății, dacă rămâi izolat între patru pereți? Păi, ideal ar fi să nu te izolezi, să ieși la aer, să te întâlnești cu prietenii, cu vecinii, cu lumea. Sau, dacă ești obligat prin forța lucrurilor, adică băgat la pușcărie, și așa stând lucrurile, tot sunt soluții.
Povestește deținutul N. Steinhardt, în „Jurnalul fericirii”, că ori de câte ori puteau, la închisoare, învățau pe de rost poezii. Radu Gyr recita, de pildă, „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane”, iar ceilalți deținuți se ridicau și memorau versurile. Oricât erau de vigilenți, caraliii nu-i puteau opri pe deținuți să memoreze versuri, chiar scrise împotriva regimului. Care versuri le procurau celor izolați o stare de bine. În ciuda insomniilor, a duhorii din camera supraaglomerată, a frigului.
Ideea e că se poate și mai rău, vorba bancului în care evreul se plânge rabinului că familia lui este prea înghesuită într-o cameră unde au fost obligați să bage și capra. Dar după rău, dacă înveți să reziști și să cauți soluții, apare și binele. Cine îți oferă soluțiile la singurătate? Ai un prieten care-ți răspunde la un telefon, iar dacă n-ai, apelează la un psihoterapeut, la un duhovnic, la Dumnezeu. Uneori chiar și la un ziarist, dacă știi că-și respectă meseria. Totul e, cum scriam și altădată, să faci ceva, să nu te lași învins de gândurile negative, de frică, de iminența răului. Singurătatea, depresia, anxietatea, boala, dacă se năpustește asupra ta, este important să te găsească în picioare, făcând ceva. Orice îți face plăcere, iar dacă nu-ți face, fă-o totuși, dacă și treaba asta e necesară.
Sincer să fiu, nici mie unuia nu mi-a făcut mare plăcere ideea spontană a realizării unui exercițiu de psihoterapie pe pielea mea, dar dacă s-a dovedit eficient pentru a înțelege telespectatorul ce înseamnă căldura umană, solidaritatea umană, comunicarea pe viu, nu în spațiul virtual, m-am executat. Mă rog, nu cred că procedând așa chiar m-am tăvălit în noroi precum sărmanul, dar mult talentatul scriitor Andrew Solomon. A cărui prietenă a tras de el mai bine de o oră, ca să-l convingă să se ridice din mizerie și să meargă acasă. Dar până a reușit să-și biruiască demonul din el și să scrie o carte minunată, cum o spune în prefață și Mircea Cărtărescu. O spune când Andrew vine în România să-și lanseze best seller-ul „New York Times”.
2 Comentarii
Anonim
De ce n-or fi stând „marinarii” în barca lor (de salvare) ?!…Şi când trebuie şi când nu trebuie, te trezeşti cu ei ,…”țuşti…la apă” urlând …Help”!!!…că au uitat să înoate/meargă pe apă/…ca Mântuitorul…din cauza/pricina.. DEPRESIEI/ („Demonul…oricui !”) !?
Anonim
Moşule, dacă nu mai poți , bagă, bre…oameni care ştiu şi pot să mai facă… şi treabă, nu doar să ceară…”minivacanțe” !