Nu ştiu cum să definesc mai bine societatea în care trăim. Aş putea să recurg la teoria lui Maiorescu despre „forme fără fond”. Sau aş putea să preiau ideea sociologilor interbelici despre societăţile periferice. Însă eu cred că e vorba despre o tranziţie perpetuă. Guvernul Tudose este al treilea care cade într-un an şi o lună de la câştigarea alegerilor de către PSD. Iată de ce încercarea de a găsi un înţeles în degringolada social-politică a acestor zile ne dă dureri de cap. Simţim că ne-a înşelat cineva şi acum râde de noi, considerându-ne naivi, ba chiar proşti. Este cineva care practică o politică de la o zi la alta, fără sens, fără ţintă, fără folos colectiv. Cineva care ne ridică tot mai sus în declaraţii, dar ne lasă tot mai jos în realitate. Drept care, cel mai mare viciu al politicianului român este lipsa lui de viziune. Ultimele evenimente politice îmi confirmă impresia pe care o aveam mai demult: că unele defecte de viziune se răsfrâng nu numai asupra relaţiilor zilnice, ci şi asupra perspectivelor politice mai apropiate sau mai îndepărtate. Prea mulţi politicieni sunt miopi în privinţa societăţii româneşti actuale. Ei nu văd decât ceea ce este imediat realizabil şi rareori gândirea lor urmăreşte logica desfăşurării evenimentelor. La toate astea se adaugă lipsa criteriului ideologic. De altfel, toate partidele noastre, mari sau mici, sunt deficitare la capitolul ideologic. Am mai spus şi repet: pentru mine criteriul ideologic este esenţial într-o democraţie, fiindcă, aşa cum se ştie, el trasează linia netă de demarcaţie dintre aceasta şi orice altă formă totalitară. Angajamentul nostru politic ar trebui să fie de ordin pur ideologic. Iar în chestiunile mari, în cele ce ţin de guvernare, nu pot fi preţuri de tocmeală, nu pot fi motive de oportunitate.

În urmă cu aproape treizeci de ani, am ieşit dintr-un neant, dar am fost puşi în faţa altuia, din care speranţa a fost iremediabil pierdută. În jurul sărăciei colective are loc hora politicienilor, sarabanda celor care schimbă guverne, dislocă partide, rostesc discursuri, aranjează alegeri. În aceşti ani nu am reuşit să punem în acord vorbele cu faptele. Iată de ce în loc să vorbim de o regenerare naţională, vorbim de un proces rapid de degenerare! Dar acest lucru nu este o noutate, pentru că nu sunt departe timpurile în care Nicolae Mavrogheni îşi bătea joc de instituţiile ţării, punând caftanul de clucer pe spinarea calului său Talambaşa. Şi astăzi – nu-i aşa? – secretare de la judeţ ajung miniştri, secretari de stat sau directori în instituţiile centrale. La noi nu se trăieşte nimic pe culmi. Dansul nostru pe sârmă păstrează artificiul plasei de siguranţă. Mircea Vulcănescu ne spune în lucrarea sa monumentală „Dimensiunea românească a existenţei” că unii ne propun să sărim în gol, în viitor. Alţii, să ne întoarcem la 1880, la formula „formelor fără fond”. Unii ne propun să mergem pe aici, alţii pe dincolo. Şi toate aceste îndemnuri sunt justificate, pentru că, la noi, valoarea unei schimbări se pierde cu apariţia altei schimbări. A-ul de azi devine b-ul de mâine. Situaţia aceasta este doar un prilej pentru carierişti de a se afirma, pentru prestigiul lor personal.

Timpului actual, aşadar, i se potriveşte expresia „provizoriul permanent”, lansată pe vremuri de Titu Maiorescu – expresie oximoronică, dar specifică firii noastre. Nu este vorba de acele procese naturale care explică schimbările obiective, evoluţioniste, ci de acea inflaţie voluntară şi arbitrară de schimbări planificate de om, intenţionate şi inutile. În acelaşi timp, politicienii nu văd problemele cu care se confruntă majoritatea oamenilor; probleme considerate mărunţişuri zilnice, neînsemnate. Or, acolo, în monotonia şi oboseala vieţii simple, de zi cu zi, se verifică adevărata politică. În preţul pâinii şi al benzinei, al gazelor, în crearea de locuri de muncă şi în construirea de autostrăzi. A face liste cu eventuali prim-miniştri din şase în şase luni, a căuta secretare prin administraţia locală pentru funcţii ministeriale, a revendica poziţii guvernamentale în situaţia în care ne aflăm astăzi constituie, orice s-ar spune, un spectacol penibil şi grotesc. Acum vedem, de fapt, întreaga demagogie dâmboviţeană, cunoaştem politica din spatele cortinei, aflăm ce se întâmplă în culisele de partid. Nimeni nu se bate pentru rezolvarea problemelor ţării. Carmen Dan l-a învins pe Mihai Tudose în chestiunea poliţistului pedofil. Prim-ministrul şi-a învinuit ministrul. Şi, de aici, tot circul. Iar dacă m-aş exprima sociologic, aş spune că în politică nu ar trebui să existe ruperi de nivel. Aici o măsură politică trebuie să fie determinată de antecedentele ei, nu de ce doreşte vreun politician sau altul. Valoarea în politică are o continuitate cauzală, iar ceea ce o precede o şi explică. Or, în politica pesediştilor lucrurile se desfăşoară invers. De aceea nu se leagă nimic. Nu există o punte între ceea ce a fost şi ceea ce este. Persoanele înlocuiesc procesele politice. Iată de ce tare mi-e teamă că procesele politice sunt înlocuite de persoane precum Dragnea et. comp.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio