Limba noastră populară are numeroase diminutive în comparaţie cu germana, engleza etc. Ele se formează prin sufixurile (silabele) puse la sfârşitul cuvintelor spre a avea un efect plăcut (mamă-măicuţă, mămică, mămuţă, tată, tăticu, tati, tăicuţu, tăticuţu, frate-frăţior, soră-surioară, soţ-soţior, bade-bădie, bădiţă, mândră-mândruliţă, mândruţă, dragă-drăguţă, prost, simplu, prostănac, prostovan, prostălău, bleg, găgăuţă, gogoman, nătâng, neghiob, nerod, netot, stupid, tălâmb, zevzec etc). După cum se vede, prostia are cele mai multe variante. Vorba lui Ion Creangă: „Din ce în ce dau peste dobitoci”.

Prin urmare, analizând societatea din perspectiva limbii noastre populare, rişti să ajungi la concluzia că prostia reprezintă temelia ei. Iar alături de prostie să avem hoţia. Adică, pe cel „deştept”. Cine se descurcă în viaţă, indiferent de mijloacele folosite, este deştept, isteţ, descurcăreţ etc. Suntem atât de deştepţi, încât aproape suferim de o fixaţie psihotică, de exemplu, pentru maşini. Cel mai „deştept” are maşina cea mai scumpă. Toţi „deştepţii” au maşini de blochează străzile (am trăit această realitate chiar în timpul sărbătorilor abia trecute). Suntem atât de „deştepţi” încât am instalat semafoare care mai mult încurcă, am schimbat borduri din granit cu cele din beton, am reasfaltat străzile asfaltate. În curtea Mânăstirii lui Manole se merge pe pietriş, fiind nevoit să-ţi iei însoţitorul cu handicap în cârcă, pentru că altfel nu se poate. Văzute toate acestea cu o oarecare toleranţă şi multe altele, ele nu arată decât o enormă prostie generală.

Prin urmare, cel mai mare necaz al nostru este că prostul se crede deştept, iar deşteptul se prosteşte. Din acest necaz decurge fantezia noastră combinatoare şi darul naraţiunii. La acestea se adaugă datinile, superstiţiile şi obiceiurile periodice în care poporul crede şi de aceea le practică. Unele dintre ele au, într-adevăr, la baza alcătuirii lor un substrat mitologic, iar altele, poate cele mai multe, prostia, un fel de prostie mitologică. În lumea lui Caragiale, prostia e cauza fundamentală a evenimentelor sociale – „Atunci feciorul e un stupid” („Căldură mare”); „Vina tată-tău şi mumii-ti, că te-or făcut prostovan!” („Emulaţiune”). Până la urmă, cred că avem de-a face cu două specimene de proşti din care nu putem ieşi: proştii fraieri şi proştii şmecheri, primii fiind întruchipaţi de Tândală, iar ceilalţi, de Păcală. „Vezi că sunteţi proaste amândouă” („Dl Goe”). În politică, dialogul se mişcă între doi poli: „Eşti un prost!”, strigă Pricupescu. „Bă, tu eşti prost!” („Dascăl prost”). Sau vorba aceea: „E deştept, prostul dracului!”.

Ceea ce se înţelege din cele scrise până acum este faptul că, dacă ne referim la caracterul poporului nostru, vom constata că în el se regăsesc două însuşiri care, pare-se, niciodată nu s-au putut contopi. E naiv, moale, pasiv şi bun, o bunătate care-l face prost şi o prostie care-l ridică până la sfinţenie. Dar, în acelaşi, timp, e deştept, isteţ. Drept care, Păcală şi Tândală constituie o dualitate care se aseamănă cu o altă dualitate folclorică a lui Fârtatul şi Nefârtatul, cu singura deosebire că prima dualitate colaborează, în schimb cea de-a doua evidenţiază confruntarea.

Victor Kernbach afirmă că „Fârtatul şi Nefârtatul sunt doi demiurgi concurenţi, însă – deşi unul e mai puternic – niciunul din ei nu este atotputernic, fiecare având nevoie de celălalt pentru opera comună, a cărei arhitectură ei o tatonează împreună, fără a o desăvârşi vreodată”. În timp ce Păcală se ridică, Tândală decade, vegetează şi se scufundă în mediocritate. Păcală este recunoscut prin prostia camuflată de o inteligenţă închipuită. Prin Păcală şi Tândală apar în faţa noastră două tipologii populare care reprezintă în cel mai înalt grad poporul român. Cele două personaje anunţă atributele de înţelepciune ale poporului şi reflectă, în ultimă instanţă, un fel de a fi al firii noastre. Păcală este un om admirabil; sub aparenţa faptelor lui vrednice de râs, descoperim un caracter înalt şi o minte vicleană. În schimb, Tândală nu este bun de nicio treabă, lucrează fără rost sau îşi pierde vremea umblând de colo până colo. Tândală se mişcă într-o realitate fals percepută, iluzorie. Păcală se mişcă într-o realitate just percepută, dar îngustă, dată de simţul lui de orientare. Dacă Păcală este plin de eroism utopic, lui Tândală chiar eroismul îi lipseşte. Păcală îşi maschează inteligenţa printr-un ocol meşteşugit de cuvinte, prin folosirea unor măşti conforme cu situaţiile în care se află la un moment dat. Aşa apare viclenia. În schimb, Tândală îşi afişează prostia prin tăcere şi timiditate. Este sigur, aşadar, că această tematică a celui isteţ şi a celui prost a bântuit întotdeauna imaginaţia populară care nu încetează să evoce asemenea personaje.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio