Sunt înmărmurit de comportamentul total aberant al încă actualului preşedinte Klaus Iohannis. Acest om este cu adevărat dedublat. Vorbeşte despre „românii mei” şi despre „pesedişti”, de parcă aceştia din urmă nu ar fi români. Gestul preşedintelui de a refuza să semneze noile numiri de miniştri a dus politica de la noi într-o adevărată degringoladă, iar societatea – într-o decadenţă de neînchipuit, manifestată printr-o stare de atomizare care înlesneşte propagarea celor mai stranii ideologii. Sectarismul, în toate formele sale, utopismul social, relativismul şi scepticismul moral. E evident că, într-o societate ajunsă în această situaţie, politica devine pradă oricărei minorităţi bine organizate şi dispuse să-şi impună dominarea prin tot felul de jocuri de culise, prefăcând statul într-un domeniu de exploatare prin fanatism şi corupţie. Şi mă gândesc la USR.

Dar să revin la Klaus Iohannis, despre care afirm cu fermă convingere că el nu este numai dedublat, ci şi complexat. Cheia acestui complex o putem căuta în copilăria respectivului politician, provocându-i mutism şi timiditate, elemente de bază ale complexului de inferioritate. Iar pe cauze nu insist. La Iohannis acest complex este evident mai ales când vorbeşte, pentru că se exprimă încordat şi pe silabe. Un astfel de profil psihologic este mutat şi în planul activităţii sociale, respectiv politice. De aici reiese un oarecare fanatism politic. Iar în cazul în care are succes în urma unui asemenea comportament, individul în cauză iese din complexul de inferioritate şi intră în cel de superioritate, ceea ce-l face să aibă o încredere fără limită în propriile convingeri, în pretenţiile şi ambiţia lui, în superioritatea sa asupra noastră. De aceea este greu să-l convingi pe fanatic despre faptul că greşeşte. Orgoliul şi limitele lui de judecată îi declanşează reacţii agresive.

Drept care, când acest complex se bazează pe o impresie a individului că are valoare şi pe o voinţă puternică, rezultatul este apariţia în mintea sa a unui interes strâmt şi egoist. Vă mai amintiţi când încă locatarul de la Cotroceni trâmbiţa pe toate canalele de televiziune că România nu e pregătită să preia preşedinţia Consiliului Uniunii Europene? Şi ce s-a întâmplat? România chiar a avut succes cât timp s-a aflat în această poziţie. Şi exemple de acest fel ar putea continua la nesfârşit. Avem un preşedinte de ţară atât de slab pregătit teoretic, încât el nu ştie că din două negaţii, respectiv două atacuri succesive la PSD, rezultă o afirmaţie, adică oamenii se repliază pozitiv lângă partidul atacat.

Cozmin Guşă, într-un interviu, spune că l-a vizitat pe Klaus Iohannis la Primăria Sibiu, când acesta era primarul oraşului, şi a observat că în parcarea de lângă primărie era numai maşina edilului-şef, celelalte locuri fiind interzise funcţionarilor sau cetăţenilor de rând. Iată cum, în viaţa sa matură, Klaus Iohannis nu face decât să reediteze complexul de inferioritate din timpul copilăriei. Ambiţia sa de a fi important a fost reluată şi în viaţa politică.

Peste natura originală şi umană a acelui complexat s-a aşezat o a doua natură, constituită, voită, impusă şi calculată, care disciplinează comportamentul, îl limitează, îl frânează şi îi sterilizează mintea, prin inhibiţie, tăindu-i fecunditatea inteligenţei creatoare. De aici, mersul robotizat şi vorbirea despărţită în silabe, precum copiii. O atitudine care maschează felul natural de a fi se creează şi se fixează astfel cu timpul şi definitiv într-un stil de viaţă al cărui caracter este măsura, sobrietatea, echilibrul etc. Deci, la Klaus Iohannis nu etnia sa germană îl face să se comporte aşa, ci complexul lui de inferioritate. Nemţii nu sunt rigizi şi obtuzi; ei cântă când se îmbată şi au simţul comunităţii mai dezvoltat decât cel al individualităţii. Or, caracterul lui Iohannis e axat pe coordonatele individualităţii sale, persistând pe obtuzitate, pe dispreţul faţă de celălalt, în numele unui adevăr şi al unei credinţe absolute pe care numai el le-ar deţine. Drept care, la acest politician avem de-a face cu un fariseism devenit cronic printr-o seriozitate atent cultivată, el considerându-se singurul profet în ţara noastră.

Prin urmare, tot ce vrea să arate încă actualul preşedinte de ţară se dovedeşte pe zi ce trece că nu are decât valoarea unui rol adoptat, păstrat şi reuşit de minune, pe care-l înfăţişează ca pe misiune politică, de înaltă şi patriotică dezinteresare. Nimic mai mincinos, mai înşelător decât actele sale în aparenţa lor, pe care le afişează, cu care se făleşte, ca un adevărat sacerdot al ipocriziei. Dar a fost odată când am sperat că politicianul acesta ne va ajuta să scăpăm de politicianismul dâmboviţean. Or, e deprimant să vezi că, după un mandat de preşedinte de ţară, acest om suferă de aceleaşi metehne politice, de acelaşi fanatism politic ca şi confraţii săi mioritici. Drept care, pentru Iohannis politica este o mare pasiune – mai vrea un mandat de preşedinte – ea fiind un rol pe care-l joacă cu neîntrecută măiestrie, iar dacă el s-ar fi consacrat teatrului, ar fi fost poate cel mai mare actor al vremurilor noastre, mai mare chiar şi decât Mircea Diaconu, un alt complexat şi candidat la prezidenţiale. Dar despre acesta din urmă, într-un articol viitor.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio