Nicolae Lazăr, dedicat profesor de geografie, membru fondator al Grupului pentru Integrare Europeană și coordonator al Asociației „ATE Călțun”, a plecat să exploreze hărți celeste, decedând, duminică, la vârsta de 71 de ani. Dascălul tocmai fusese premiat, vineri, pentru merite deosebite în domeniul pe care l-a slujit o viață, în cadrul congresului organizat de Societatea Română de Geografie. A murit singur, în camera unui hotel din Iași, acolo unde se afla cu prilejul evenimentului științific. Nicolae Lazăr a predat ani buni la Colegiul Național „Vlaicu Vodă” Curtea de Argeș. Vestea morţii mentorului atâtor generații i-a îndurerat profund pe toți cei care l-au iubit și l-au respectat. Extrem de emoționante, mesajele de adio postate pe Facebook conturează personalitatea dascălului care a construit destine.
A iubit viața și viața l-a iubit…
Mihaela E. Pripici: „I-am povestit unei prietene despre dânsul și mi-am amintit de ce îl iubesc atât de mult pe domnul profesor. I-am povestit despre orele din cabinetul de geografie, când ieșeam la hartă și totul părea o joacă. I-am povestit despre pregătirile pentru olimpiade la care mergeam doar de dragul de a face ore suplimentare cu dumnealui. I-am povestit despre întâlnirile cu dumnealui prin oraș, când stăteam de vorbă jumătăți de ceas, poate și mai mult. (…) I-am povestit că m-a învățat să iubesc geografia și natura în așa fel încât să nu fiu un exemplar de „Porcus Turisticus Românus” – cum glumea dumnealui. Domnul Lazăr, alături de doamna Dobra au fost și vor rămâne mereu mentorii mei, părinții mei spirituali, niște oameni pe care o să îi iubesc și o să îi prețuiesc la infinit. Domnul Lazăr a iubit viața și viața l-a iubit pe dânsul. A plecat, dar sunt împăcată cu gândul că a plecat fericit, nu înainte de a-și lua rămas bun de la munții noștri pe care îi iubea enorm și de la colegii de breaslă. Mi-aș fi dorit nespus să ne întâlnim la revederea de 10 ani de la absolvirea liceului, să povestim și să râdem ca în anii de liceu, dar din păcate Domnul Lazăr va fi prezent doar în inimile și în amintirile noastre. A plecat, dar a lăsat în urmă niște lecții valoroase pe care oamenii care l-au iubit le vor da mai departe. Odihniți-vă în pace, domn’ profesor!”
Un suflet mare și bun!
Anca Popescu, profesoară: „Domnule Profesor, ce mai faceți? (…) Vă amintiți ultima noastră întâlnire? Am vorbit despre schimbări climatice și despre un auxiliar didactic. Și ați fost încântat de idee. Și despre școală am vorbit, pentru că școala este sensul nostru de a fi. Am vorbit despre familie, vreme și despre viață. Era o plăcere să dezbatem subiecte pe diferite teme. Mi-ați fost profesor și datorită dumneavoastră sunt astăzi profesor. Ați crezut în mine de când eram în clasa a VIII-a, m-ați sprijinit și încurajat. Și de câte ori v-am cerut ajutorul, nu ați ezitat. Îmi amintesc cu drag pregătirile pentru olimpiada de geografie și pregătirea pentru admiterea la facultate. Îmi amintesc când, studentă fiind, am mers împreună într-o tabără, în Banat. Când, după prima seară și o cină săracă, ne-ați întrebat dacă ne-am săturat. Și v-ați descurcat și ați mai făcut rost de niște porții de mâncare pentru cei flămânzi. Mai țineți minte când m-ați ajutat cu lucrarea de licență? Am fost împreună pe Valea Argeșului și am făcut fotografii. Erați pasionat de fotografie, aveați un aparat bun și m-ați ajutat cu tot sufletul. Pentru ca tot ce făceați era din suflet. Un suflet mare și bun! Mergeam împreună la Pitești, la concursurile de geografie, am corectat împreună lucrări de la examenul de bacalaureat, dumneavoastră m-ați învățat acum 10 ani să corectez pe subiecte, pentru că așa merge mai repede. (…) Și când am fost la Vernești, pe dealuri, să ne arătați locurile în care ați copilărit. Și cât de frumos ne vorbeați despre anii de școală, munte, fotografie, elevii pe care atât de mult i-ați iubit, realizările dumneavoastră și cât de nemulțumit erați de mersul lucrurilor în această țară. Împărtășeam aceeași dragoste pentru natură, iubind pădurea, fiind furioși pe cei care aruncau deșeurile la întâmplare. M-ați încurajat în credința că lumea poate fi salvată. Că atunci când crezi și ai idealuri, orice este posibil. (…) Noi suntem astăzi pentru că v-am avut alături ca profesor, mentor, prieten, model. Sunteți parte din noi, suntem parte din dumneavoastră. Ați construit destine! (…) Mă uit la fotografiile cu munți. Munții pe care atât de mult i-ați iubit! Rememorez evenimente. Și momente de bucurie. Îmi este atât de dor! Rămas bun, Domnule Profesor! Vegheați-ne și ajutați-ne să fim oameni buni. Așa cum ne-ați învățat să fim. Vă îmbrățișăm de aici, dintr-o lume mai săracă, fără dumneavoastră!”
