În drumul lung şi greu către împlinirea umană şi morală spre care aspirăm fiecare dintre noi, profesorii au un rol esenţial. Motiv pentru care activitatea la catedră presupune o muncă stăruitoare, conştientă, făcută nu oricum şi cu orice rezultate. Iar această muncă se poate face numai atunci când un dascăl este format el însuşi ca om, pentru a-i putea forma, la rândul lui, pe cei care îi sunt daţi spre educare. Şi astfel şcoala devine un laborator de umanitate, în care educaţia se face pe mici dimensiuni, dar cu semnificaţii deosebite. Însă, în ceea ce mă priveşte, între mine şi profesorii mei s-a menţinut o oarecare distanţă, acea rezervă care desparte generaţiile. Bineînţeles, am avut şi profesori care au făcut să dispară această distanţă. Or, dacă despre toţi pe care i-am cunoscut am păstrat amintiri în care afecţiunea se uneşte cu respectul, ceea ce mă leagă în mod deosebit de unii dintre ei, peste prăpastia timpului, este pregătirea lor.
Prin urmare, dintre toţi dascălii mei, îl voi aminti aici pe profesorul universitar Septimiu Chelcea. Nu voi face observaţii şi aprecieri despre activitatea lui ştiinţifică şi academică, ci voi scrie despre întâlnirea mea cu acest profesor, care nu poate fi expresia unui hazard, ci numele deghizat al destinului vieţii mele. Trebuie să spun încă de la început că, atât timp cât am urmat şcoala primară din satul natal, alături de părinţi, am avut şi un profesor pensionar, fost deţinut politic, care a studiat sociologia sub îndrumarea lui Dimitrie Gusti şi a fost coleg de grupă şi de an cu tatăl lui Septimiu, cu Ion Chelcea. Este vorba despre Ioan Popescu-Argeşel, care m-a conştientizat încă din copilărie despre importanţa sociologiei pentru cercetarea vieţii sociale şi comunitare. La el am auzit prima dată despre Septimiu Chelcea. Anii au trecut, iar viaţa mi-a deschis drumul pe care trebuia să-l urmez. Am ajuns, aşadar, student al Facultăţii de sociologie. Cu câtă emoţie am participat la primul curs susţinut de Septimiu Chelcea! Avea o elocvenţă limpede, uşor apăsată, fraza lui se consuma încet, dar cu rigoare ştiinţifică, în care niciodată gestul nu preceda cuvântul, ca la alţi profesori.
Prin urmare, încă din copilărie am avut şansa să cunosc o familie argeşeană care a dat doi dintre cei mai mari sociologi români, Ion şi Septimiu Chelcea. Doi sociologi care se trag din Boteni, satul în care s-a născut şi Petre Ţuţea. Iar dacă Ţuţea ajunge celebru imediat după anul 1990, când Gabriel Liiceanu realizează emisiunea televizată „Exerciţiul de admiraţie”, punându-l faţă în faţă cu Emil Cioran, despre Ion Chelcea lumea ştie mai puţin. Acest lucru se explică prin faptul că profesorul Chelcea a făcut parte din lumea academică; o lume care nu-şi poate vulgariza rezultatele ştiinţifice. De altfel, teoria lui Ion Chelcea despre fluxurile şi refluxurile etnice este apreciată de specialişti ca fiind o viziune etnopolitică „înalt reprezentativă”. Şi totuşi, în Ordonanţa de Guvern 63/2002 a fost avizată favorabil propunerea ca o stradă din zona Bucium din Iaşi să fie denumită strada Ion Chelcea, consecinţă a faptului că musceleanul nostru este întemeietorul Muzeului Etnografic al Moldovei din Iaşi.
Peste ani, aşadar, aveam să-mi susţin lucrarea de licenţă cu fiul lui Ion Chelcea. Dar profesorul Septimiu nu ştia că eu i-am cunoscut familia încă din copilărie din povestirile lui Ioan Popescu-Argeşel. Şi nici astăzi nu ştie motivul pentru care l-am ales îndrumătorul lucrării mele de licenţă. Mi-am susţinut licenţa cu profesorul Septimiu Chelcea, fiind îndemnat spre aceasta de pregătirea deosebită a magistrului, nu de legăturile noastre coregionale sau de amintirile din copilărie. Motivul acesta i l-am spus, totuşi, mult mai târziu, unui alt profesor drag mie, lui Cornel Constantinescu, prieten de familie cu profesorul Chelcea, şi care ieri şi-a serbat ziua de naştere. Drept care, dorinţa de a scrie despre profesorii mei de altădată este legată de interesul de a face o comparaţie între trecut şi prezent, între tineretul de atunci şi cel de acum.
Dacă actuala tendinţă dominantă a spiritului uman pare a abandona şi renega atâtea lucruri în care am crezut odată, asta înseamnă progres sau regres sau criză trecătoare? Un lucru este însă sigur: faptul că astăzi trăim toţi cu inimile închise. Acesta este cruntul adevăr la care am ajuns în urma extrospecţiilor mele, iar profesorul Septimiu Chelcea este un model pentru toţi cei care nu şi-au pierdut reperele şi nădejdea într-o lume mai bună. Lecţiile lui străluceau prin claritate şi metodă. Spiritul lui didactic pornea pe cărările fermecate ale gândirii şi ale imaginaţiei. Ore întregi, el ne vorbea despre metode şi tehnici de cercetare sociologică, despre sociologii de demult, ne plimba prin toate domeniile, cu deosebire prin acela al istoriei sociologiei, lăsându-ne întotdeauna încântaţi de tot ce aflam şi învăţam de la el. Cu mare răbdare, având în vedere că eram în anul 1990, profesorul Septimiu reuşea să ne transmită mai totdeauna căldura generoasă a entuziasmului său pentru demersul sociologic.
Gheorghe SAVU
10 Comentarii
Andrei
Căutând mai multe informaţii pe internet despre domnii Ion Chelcea şi Septimiu Chelcea, am găsit informaţii şi despre sociologul Liviu Chelcea, care urmează vocaţia familiei sale. Atât rolul de profesor, precum şi cele de etnolog, sociolog, mărturisesc cel mai adesea devotamentul persoanelor care le profesează pentru popoarele cărora le aparţin, şi de aceea se şi impune recunoaşterea meritelor acestora, aşa cum o faceţi şi dumneavoastră.
Savu Gheorghe
Multumesc, domnule Andrei, pentru apreciere.
Tilică
Este diferenţă de la cer la pământ între vechii profesori şi actualii.
În ziua de astăzi din sistemul de educaţie a dispărut caracterul, cinstea etc.
Oare cum poţi să fi nepătat atâta timp cât pentru a intra în sistem trebuie să ţi aduci contribuţia cu prin şpagă, pile şi relaţii.
Au apărut directori de şcoli care îşi iau concedii medicale şi pleacă în excursii de vacanţă prin Grecia, Italia, Spania, etc
De asemenea este de ajuns să ne uităm la cei care conduc sistemul de educaţie argeşean şi ne dăm seama că suntem conduşi de oameni fără caracter, fără niciun Dumnezeu.
Vorba ceea direcţia este bună, sensul e greşit.
IONICA
De cur\nd am constatat că în judeţul Argeş avem forme de sclavagism la copii minori, care ar fi trebuit să meargă la şcoală.
Să nu ştie nimic despre aceste aspecte ale educaţiei profesorul General Tudosoiu?
Cel mai probabil pe General îl doare în tur, politica şi şpăgăreala să înflorească, că educaţie nema.
De altfel, politica şi educaţia prin firea lucrurilor nu sunt compatibile, iar împreună nu au cum să coexiste.
Unde sunt profesorii de altădată, că de aştia de la I.S.J. ni s- a luat.
MILICĂ
Că bine ziceţi, unde sunt profesorii de altădată?
Să- i fi distrus comuniştii pe toţi?
Sau ceea ce n- a reuşit comunismul în cei 50 de ani, au reuşit politrucii din sistemul de învăţământ în ultimii ani.
Este grav, dacă în tot judeţul nu se mai găseşte niciun profesor care să se opună monstruozităţilor sistemului creat de Generalii de carton ai I.S.J. Argeş.
În Argeş dictatorii au câştigat războiul, îngenuchind cadrul didactic. Nu mai există niciun respect pentru acesta, ci doar teroare, orice urmă de revoltă în căutarea dreptăţii este înăbuşită încă din faşă.
Sistemul de educaţie nu mai produce pentru ceea ce a fost creat.
Nu mai există caracter, cinste, totul se stăpâneşte prin necinste, minciună, înscenări, etc.
În majoritatea şcolilor pupincurismul stă la loc de cinste şi dă roade.
Rezultatele le vedem cu toţii.
Pe scurt, ne autodistrugem.
Samir
Profesorii sunt aceeasi, elevii sunt altfel.
Jonny
Si profesorii sunt altfel.
Călin
În Argeş, totul este roşu, mă refer în mod special la cei din conducere şi structurile acestora create în teritoriu.
Roşu echivalează în Argeş cu pupincurismul, terorismul, trădarea, hoţia, prostituţia, etc, la cele mai înalte nivele de calitate.
Oamenii cinstiţi din Argeş fie au plecat, fie au ajuns pălmaşi de rând- sclavi ai conducătorilor „preaiubiţi”.
Din păcate sclavii din Argeş nu au avut energia şi pârghiile necesare pentru a izbândi.
Să nu ne mirăm că nu mai avem cadre didactice, ca altădată. Cum ar putea un cadru didactic actual cu un salariul de 800 lei- lună (epuizat şi frecat de sistem) să echivaleze cu un cadru didactic de altădată?
Ar fi fost frumos ca pentru dezastrul din educaţia argeşeană, să fi fost săltaţi şi conducătorii „preaiubiţi” odată cu rudarii de la Berevoieşti, că doar tot s-au deplasat forţele de ordine de la Craiova.
Oare este vre-o diferenţă între şefii educaţiei şi rudarii de la Berevoieşti?
Mona Hansen
„Un lucru este însă sigur: faptul că astăzi trăim toţi cu inimile închise”…
Mmmmm… O concluzie cat se poate de gresita, ori mai bine zis, unilaterala. Desi pare un fenomen destul de raspandit in societatea umana, nu este corect si, mai ales, nu este intelept a generaliza acest fapt. Dupa cum se stie, realitatea obiectiva este cu totul diferita de cea pur subiectiva, care reprezinta experienta unui anume individ, nu este oare asa?!…
Privind citatul de mai sus din perspectiva psihologiei analitice, intrezaresc cel putin una dintre multiplele expresii (mecanisme) defensive ale ego-ului uman. O expresie defensiva de tip matur (intelectual, neurotic), insa tot mecanism defensiv al ego-ului uman ramane.
Aceasta generalizare eronata poate fi privita si ca o trista prejudecata ce nu ar fi trebuit sa isi gaseasca locul in acest articol interesant si laudabil d.p.d.v. intelectual.
O alta generalizare nedreapta este facuta la adresa „tinerilor de azi”, comparandu-i cu „tinerii de ieri”; personal cunosc foarte multi tineri de o exceptionala valoare umana, morala si intelectuala, tineri de la care cu totii avem ce invata, insa multi „ochi” sunt prea obositi sau orbiti de suferinta individuala pentru a ii putea observa…
M-as bucura daca as regasi in articole conotatii pozitive, optimiste, care sa eludeze spiritul criticist si pesimist, si care sa reflecte si sa perpetueze binele, frumosul si speranta din actuala societate umana pentru ca ele chiar EXISTA si sunt absolut indispensabile pentru a putea supravietui sanatos si armonios! Pentru a fi capabili a le percepe, este nevoie doar a ne deschide mintea si inima catre frumos, bine, speranta, viata, si acest lucru inseamna pur si simplu… A TRAI!
Cu siguranta, viata include in mod inerent si suferinta, dar sa nu uitam ca tot ceea ce exista poarta caracteristica intrinseca a dualitatii („orice moneda are doua feţe”…) asa precum dupa nor apare soarele, iar ziua ii urmeaza noptii…
„Indiferent de dificultăţile cu care ne confruntăm, de experienţele dureroase de viaţă prin care trecem, adevăratul nostru dezastru este să ne pierdem speranţa.” (Dalai Lama)
Petre
Orice profesor cauta sa transforme intunericul in lumina. Unii reusesc chiar mai mult: sa transforme lumina in flacara.