Acum câteva seri, invitat la o emisiune la un post TV local, am fost întrebat ce părere am despre fenomenul cultural în Piteşti. Întrebare grea, la care răspunsul trebuie bine cumpănit. Nu fac parte dintre cei care dau sentinţe. Cu atât mai mult în acest domeniu, unde rezultatele ţin de un proces laborios ce presupune un cântar pe care trebuie să pui neapărat resursele financiare, resursele umane, calitatea lor, calitatea managementului, studiul de piaţă (ce vrea publicul), arealul în care se distribuie produsul cultural (piesa de teatru, spectacolul de estradă, concertul, revista culturală ş.a.).
Cultura, se ştie, la noi, în România, în general, ca şi educaţia, este subfinanţată. Bugetele pentru spectacole dau dureri de cap directorilor, regizorilor, contabililor. Performanţa – săli pline, spectacole reuşite, tiraje „cât de cât”, impactul la public, în general – se obţine greu, cu sacrificii. În loc de sentinţe, de note acordate, am preferat o privire în grădina culturii piteştene; nu ca un exerciţiu exhaustiv, ci doar ca impresii personale.
Am început cu Filarmonica. Aflată la a zecea stagiune, ea a devenit o prezenţă notabilă. Sala nouă (criticată de mulţi, faţă de încăpătoarea Sală de Cultură a Sindicatelor, unde se plătea chirie) a găzduit, graţie eforturilor lăudabile ale colectivului (orchestra – apreciată de mulţi invitaţi de marcă) şi ale directorului Jean Dumitraşcu, spectacole de referinţă. Dacă privim în urmă – şi la celelalte stagiuni – vom observa că au fost reprezentate principalele şcoli muzicale ale lumii, compozitori clasici ai muzicii culte din toate epocile, solişti, instrumentişti, interpreţi care ţin scena muzicală naţională, dar şi invitaţi străini, dirijori de calibru din ţară şi de peste hotare. Un repertoriu îngrijit, care, desigur, poate fi mereu îmbunătăţit, în raport cu mijloacele materiale necesare, cu dorinţele publicului. Una peste alta, Filarmonica este un imens câştig cultural, în care nicio investiţie de acum încolo nu este de prisos!
Teatrul „Al. Davila”, instituţie profesionistă de tradiţie în Piteşti, se străduieşte vizibil să aducă spectatorul în sală. Prin anii ’80, eram în Bucureşti, când Teatrul Mic, sub direcţia lui Dinu Săraru, cunoştea ceea ce s-a numit, ulterior, „Fenomenul din Sărindar”. Săli pline, cozi la bilete, casa închisă, spectacole, în provincie, unde era nevoie de forţe de ordine ca să stăvilească afluxul de spectatori în săli… Repertoriu „revoluţionar” prin curaj şi diversitate, actori şi regizori unu’ şi unu’. Ce mai! Reţeta este la îndemâna oricui, dar s-a întâmplat ceva după ’90.
Dacă înainte, o replică „am făcut chiftele” era urmată, în aplauzele sălii, de „de unde ai luat carne?”, astăzi, aceste „bombiţe” care atacau regimul cu adevăruri care nu se spuneau oriunde nu mai au valoare.
Televiziunea comercială, cu filme şi spectacole… la domiciliu, tranziţia (morală, economică şi socială), gustul pervertit al publicului şi altele sunt un handicap pentru teatru în general. Citeam, deunăzi, despre oferta noului director (contestat nu ca persoană, ci ca rezultat al concursului, incriminat ca incorect; nu-i treaba noastră să descifrăm iţele!): premisele erau corecte – repertoriu, colaborări artistice cu actori şi teatre de prestigiu, management modern. Acum o săptămână am fost la o piesă: bilet cât costul unei beri de birt (!!!), sală cu 30 de spectatori, piesă, altfel, bine jucată. Îmi era jenă de efortul actorilor!
Centrul Cultural, dacă citeşti pagina rezervată în revista „Argeş”, este viu, productiv: întâlniri cu personalităţile locale şi naţionale, lansări de carte, „Colocviile Argeşului”, lecturi publice, spectacole, editări de reviste ş.a. Ajunşi aici, punctăm prezenţa remarcată, în peisajul revuistic naţional, a revistei „Argeş”. „Cafeneaua literară” – ambiţioasă şi confirmată valoric, „Restituiri”, cu dezbateri interesante, sunt prezenţe notabile. Prima chiar dă premii anuale, ceea ce-i ridică prestigiul.
Biblioteca Judeţeană acordă cărţii importanţa cuvenită, dincolo de fişierele sale. Oameni de cultură de primă mărime, prozatori, poeţi, istorici şi-au lansat operele într-o sală, de fiecare dată, arhiplină. Nu în ultimul rând, Muzeul Judeţean, cu expoziţii tematice, dezbateri de specialitate, editare de carte ş.a., oferă puncte de interes pentru cei interesaţi.
În final, aş vrea să nu se înţeleagă că totul „duduie”, că avem un prea-plin cultural, că lupta cu provincialismul a fost pe deplin câştigată. Nu! Sunt, însă, premise, la toate instituţiile, pentru progres şi asta-i încurajator! Cultura reflectă – şi ea – societatea, cu toate aspiraţiile şi neîmplinirile acesteia, într-o tranziţie prea lungă, totuşi.
Traian ULMEANU
