Într-o seară senină a aestei primăveri am reuşit să evadez împreună cu un coleg de dăscălie pe drumul cu castani şi nuci bătrâni ce duce către cel mai înalt deal din ţară, Măţău. După vreo doi kilometri, colegul meu a oftat adânc şi a ridicat, ca într-un semn de rugă, braţele lui puternice către cerul plin de stele, poate către constelaţia lui Perseu, feciorul Dianei, care a retezat capul Meduzei, cea cu ochii ce te prefăceau în piatră. Sus în deal era o lume nesfârşită şi senină ale cărei depărtări de nimicniciile noastre se socotesc în ani-lumină, nu în ceasuri inventate de om. În noaptea aceea am vorbit despre multe cu partenerul meu de drum, dar mai ales despre pandemia de Covid-19; aceasta a scos în evidenţă că suntem, ca neam, lipsiţi de voinţă şi de seriozitate, pe care numai şcoala le-ar fi putut forma dacă slujitorii ei ar fi fost dascăli de vocaţie.

Şi mergând aşa în susul drumului, colegul meu era cu adevărat mâhnit. El îmi explica faptul că, alături de pericolul în sine ce-l reprezintă pentru sănătate noul virus, acesta mai are ca efect şi restructurarea vieţii noastre pe bază de uniformitate socială. Uniformitatea acestor zile este un spectru care ne urmăreşte ca umbra, zi de zi, ceas de ceas. Totul se reduce la o mecanizare oarbă, iar plăcerea de a trăi – la obişnuinţă, rutină, mişcare automată. Comandamentele zilei sunt purtarea măştii de protecţie şi păstrarea distanţei fizice între noi. Şi astfel, încetul cu încetul, pierzi nu numai puterea de a rezista, ci şi dorinţa de a lupta împotriva unei astfel de situaţii. Te laşi copleşit de forţele oarbe ale acestei boli nenorocite. Aşa că, pe cei care mor infectaţi de Covid-19, curând, curând îi vor uita chiar cei care azi îi plâng. Mai ales că despre morţi trebuie să taci sau să spui numai bine. Seneca, filosof antic şi dascăl al lui Nero, a spus că nimic nu se usucă mai repede decât lacrima.

Şi astfel, prin cimitirele noastre încep să înflorească crucile morţilor din cauza noului virus, ca nişte lalele cu potirul răsturnat. Şi în decorul ăsta crepuscular, te aştepţi să-l întâlneşti sub vreun monument funerar pe legendarul Hermes, ocrotitorul drumeţiei şi tristă călăuză a sufletelor către tărâmurile morţii. Or, astăzi, morţii noştri nu mai sunt identificaţi nici măcar de Hermes, ce să mai vorbim de rudele lor. Ei fac parte dintr-o sumă statistică, sunt un procent sau un indice. Mass-media prezintă aceste date statistice cu o indiferenţă rece. Iar o astfel de prezentare rezumă o viaţă într-o cifră şi o moarte într-un sac de plastic.

 Colegul meu era cu adevărat trist. Ca să-l scap de starea în care se găsea, i-am amintit că, la vizita în ţara noastră, papa Ioan Paul al II-lea a spus că noi trăim în Grădina Maicii Domnului. S-a uitat la mine neîncrezător, precizând că grădina se poate vedea numai din vârful dealului. Ne afam în vârf de deal şi priveam în jos, în vale, unde se desfăşoară un tablou minunat, pământul şi cerul se contopesc fără a se cunoaşte linia despărţitoare. Or, pentru a înţelege ce se întâmplă cu adevărat în Grădina Maicii Domnului trebuie să coborâm în vale. Abia acolo ne-am afla în mijlocul ei şi am putea să-i vedem adevăratele răni. Fiindcă astfel de răni sunt destule. Aşadar, nu e nevoie să spun că am coborât de pe dealul acela ca să vedem de aproape ce se întâmplă cu adevărat în grădina noastră dragă. Or, coborârea aceasta a fost ca una în Infern, pentru că – vai! – mulţi oameni suferă, împovăraţi de mizerii fizice şi morale. Lumea nevăzută de pe deal se arată acum în toată suferinţa ei. Şi, fiind în grădină, adică jos, poţi vedea ravagiile pe care le face coronavirusul, că lumea se află în pandemie de Covid-19, că mămicile au plecat la muncă în străinătate să câştige o pâine, lăsându-şi copiii în grija altora.

Se pot vedea aziluri pentru bătrâni, case de copii nedoriţi, oameni fără căpătâi, căsătorii între persoane de acelaşi sex, mărfuri modificate genetic, multinaţionale, cămătari, dezaxaţi sexual etc. În urmă cu câţiva ani, un referendum despre constituirea familiei din persoane de acelaşi sex a avut câştig de cauză. Politicienii noştri sunt de acord cu sodomiţii în numele drepturilor omului.

Iată dar că, odată coborâţi în Grădina Maicii Domnului, putem să mai vedem şi cum capitaliştii străini au venit la noi şi ne prăduiesc pădurile. Mă doare acest lucru, mai ales că poeţii din vechime asemănau pădurea cu femeia. Ei spuneau că numai în pădure şi alături de femeie te poţi salva sau te poţi rătăci. Or, în această grădină, capitaliştii străini, ajutaţi de unii dintre noi pe post de cozi de topor, s-au năpustit asupra pădurii şi o „violează” de-a valma. Aşa că vechile rădăcini ancestrale creştine ale sufletului nostru au trecut de la respectul faţă de pădure la a o exploata economic. Tăiem şi distrugem tot ce este util pentru viaţă. Semnăm nişte poliţe pe care nici copiii noştri nu vor fi în stare să le plătească. Ne purtăm de parcă am fi ultima generaţie. Am tăiat pădurile, am dezbrăcat sânul ţării de cea mai mândră podoabă a ei – codrul, cunoscut drept fratele românului. Zi de zi se pierde din frumuseţea codrilor carpatini în urma exploatărilor despuietoare. Deci, cum este posibil? Dar la această întrebare nu e nimeni să răspundă, nici eu, nici colegul meu, pentru că şi în lumea noastră ortodoxă se priveşte de pe vârf de deal, chiar de munte.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio