„Nu este o rușine să te naști prost, rușine e să mori prost.” – Marin Sorescu   

A fost o săptămână a lunii noiembrie plină de evenimente. Președintele țării a avut, și mai are, de luptat pentru a da în vileag și a stăvili efectelor prostiei. Nu este o luptă ușoară, având în vedere faptul că prostul / proștii au un mare avantaj față de omul deștept: este / sunt întotdeauna mulțumit / mulțumiți de el / ei însuși / înșiși, fiind convins / convinși că are / au întotdeauna dreptate, beneficiind inconștient de afirmația subtilă a lui Napoleon Bonaparte, cum că prostia nu este un handicap în politică.

Criticul erudit, pamfletarul de forță, ieșeanul Paul Zarifopol (1874-1934) a desfășurat o amplă activitate de publicist, moralist, eseist politic și istoric al civilizației românești, fiind un fin observator al omului, al fibrei care alcătuiește țesutul social profund; unul dintre cei care a luptat contra prostiei scriind eseuri valabile și în vremurile noastre. Coroziv și doct, eseistul înștiința cititorul de modul în care era concepută morala și politica balcanică a României interbelice, caracterizată, de cele mai multe ori, prin familiarități inefabile. De o extraordinară erudiție, Paul Zarifopol a asigurat un suport filozofic analizelor sale. Textele volumului „Din registrul ideilor gingașe” (1926) amintesc de stilul scriitorului francez, moralistului Michel de Montaigne (1533-1592), cunoscut prin eseurile sale, și de cel al ironicului, talentatului dramaturg român Ion Luca Caragiale, prin prezentarea tipurilor umane din epocile în care au trăit. În textele respective se vede și calitatea lui de comentator politic – atunci când analizează criza parlamentarismului, autoritarismul birocratic și apelul la dictatură, cărora le opune liberalismul occidental, modernizarea politică și calea industrială de dezvoltare. Un urmaș și totodată un exeget al său a fost eseistul, liberalul român Alexandru Paleologu.

Și dacă inteligența are limitele ei, prostia nu are, este liberă și zboară pe la urechile multor oameni care mai și cred în ea. În general prostul, imbecilul este foarte rigid în conduita sa, nu are reprezentarea propriei incompetențe, crede că are întotdeauna dreptate și că tot ceea ce face este bine. Poți să-l învinuiești? Prea puțin, pentru că nu-i poți schimba optica, comportamentul. Prostul tot prost rămâne. El o ține tot așa, danga-langa… O să spuneți, păi cum, este profesor, a făcut o facultate etc. Ei da, sunt profesori și profesori, sunt licențiați printre licențiați… Dramaturgul rus Anton Pavlovici Cehov spunea că universitățile pot dezvolta toate aptitudinile, inclusiv prostia. Și este valabil pentru toate universitățile din lume.

Premierul, țățicile și baronii roșii i-au cerut președintelui țării o dezbatere între cei doi candidați la președinție. Adică cum? Adică ce? Președintele a refuzat și bine a făcut. Un pic de bun simț dacă ar fi dovedit adversara în discursurile ținte în care nu scăpa referiri jignitoare și ipocrite la adresa președintelui, poate situația ar fi fost alta. Dar după efectele dezastruoase ale proastei guvernări și atacurile arogante, insolente, repetitive la adresa președintelui țării, niciun om cu pic de demnitate nu ar fi acceptat acest dialog. De fapt, nu s-ar fi putut dialoga, având în vedere nivelul intelectual diferit, dar și viziunea politică diferită, complet rigidă a reprezentantei partidului social-democrat. Nici nu este de mirare când ești comunist din copilărie, poate chiar din naștere!!! Și acolo unde nu s-a dobândit o cultură la o vârstă matură, s-a păstrat locul pentru aroganță, prostie și încăpățânare, iar unde e prostie plus politică, nu poate să lipsească invidia, vanitatea, ura. Vă amintiți povestea pentru copii în care un personaj repeta: „Ce-am să urlu, ce-am să țip, ce-am să te mănânc”? Ce-ar mai urla, ce-ar mai țipa, ce l-ar mai mânca pe oricare adversar, „femeia civilizată, neconflictuală, deosebit de comunicativă care nu s-a dezis de inițiativele noastre!”

Pe la mijlocul săptămânii președintele României a preferat să se expună întrebărilor, uneori incomode, ale ziariștilor, într-o conferință de presă, dând în acest mod socoteală poporului, răspunzând la toate reproșurile, de multe ori îndreptățite, fiindcă nu este conducător care să nu săvârșească și greșeli, dar depinde de mărimea și frecvența lor, și nici nu poate mulțumi în totalitate oamenii, deși actualul președinte s-a străduit să facă ceea ce-i permitea funcția, punând de multe ori stavilă efectelor dezastruoase ale guvernării. Calm, cu judecată, cu umor subtil, comportându-se natural, președintele a avut o bună prestație în fața publicului care stătea în fața televizoarelor. În timpul conferinței, liderii PSD au elaborat postări în masă care atenționau asupra faptului că președintele avea căști în urechi. O știre falsă care nu poate fi considerată ca o glumă, ci ca o altă minciună pe care pesediștii o au în sânge, în speranța că prinde la populație.

Mai amintesc de jurnalistul, analistul politic Sever Voinescu (n. 1969) care, într-o lucrare a sa intitulată „Însemnări despre ipocrizie”, spunea că Mao, în timpul unei discuții în interiorul conducerii partidului comunist chinez, ar fi exprimat: „Prefer să discut cu oameni de dreapta, că măcar ăștia spun ce gândesc, nu ca oamenii de stânga, care una spun și alta gândesc”. Dacă până și Mao a spus…

Ca o replică, contracandidata, șefa PSD, a ținut și ea o conferință de presă, continuând cu neobrăzarea acuzelor la adresa președintelui în funcție și mințindu-i în continuare pe români prin răspunsurile date ziariștilor. Cu vădita-i ipocrizie l-a acuzat pe președinte de comportament dictatorial, fără să judece că nici dacă și-ar dori acest comportament, Constituția nu i-ar permite și, culmea, elementul de forță emblematic pentru dictatură l-a folosit chiar guvernul ei, în timpul evenimentelor de la 10 august 2018, în manieră abuzivă și ilegală. Iar la întrebarea cheie despre afirmația că la 10 august a fost o lovitură de stat, a glisat cu cuvintele, exprimând, de data aceasta, că a semănat (dacă nu mă înșel) cu o lovitură de stat… Oamenii au putut să vadă cum se comportă cei doi candidați, cum premierul își stăpânea cu greutate nervii, împroșcând venin asupra președintelui țării.

Oamenii inteligenți sunt mai calmi, uneori mai ezitanți, fiind mereu preocupați de morală, de educație, de lege sau de alte repere, dar proștii sunt siguri pe ei și nu-și fac probleme în privința moralității, legalității sau utilității activității lor. Spunea cândva Andrei Pleșu: „…Prostul e serios. E solemn. Nu se joacă. E demn, inflexibil, pietrificat. Ia toate lucrurile în serios, dar mai ales pe el însuși. Pentru că e serios, prostul e și sfătos. Are soluții pentru orice problemă. E o suficiență intelectuală glorioasă, e o fudulie. Are idei fixe. Nu se îndoiește de el însuși și îi place de el”.

Despre convingerile omului mai puțin dotat se știe că ele sunt de neclintit. El știe multe, dar nu înțelege nimic. Dar există sfatul „să nu spui niciodată: Lasă-l că e prost! Pentru că nu se știe ce e în stare să facă. Scapă de el, cât mai repede!”. Nu-i da răgaz, că se umflă în pene precum curcănașul.

Nenorocirea este că spectrul comunismului nu a dispărut odată cu dezintegrarea Partidului Comunist din Europa de Est. Violența și minciunile – cele mai importante mijloace de control în politicile comuniste – se perpetuează. Și grav este că ele creează confuzie și Occidentului.

Obsedat să apară și să rămână în istorie, Nicolae Ceaușescu a folosit teroarea, dar și manualele drept un instrument de propagandă prin care a falsificat faptele și evenimentele. Partidul comunist și „cel mai iubit fiu al poporului“ erau cele mai importante subiecte, în timp ce perioada monarhiei era omisă aproape în întregime. De la apariția lucrării (în 1848) „Manifestul comunist”, Marx și Engels avertizau: „Un spectru bântuie Europa – spectrul Comunismului”. Mai apoi, spectrul, asemenea unei ființe vii, malefice, preocupată obsesiv de asigurarea propriei existențe și supremații, și capabilă de orice infamie, s-a extins ca un cancer distrugând mințile și sufletele oamenilor.

Comunismul nu avea ca scop numai crearea unei utopii, așa cum se credea, ci scopurile sale adevărate erau distrugerea moralității și a religiei, și instigarea la luptă și ură. El, comunismul, nu a încercat niciodată să-și ascundă aceste intenții: „Comunismul distruge adevărurile veșnice, toate religiile și moralitatea”, ne înștiințau Marx și Engels în „Manifestul comunist”. În ciuda tuturor discuțiilor despre progres, secolul al XX-lea a fost cel mai violent din istoria omenirii, iar majoritatea covârșitoare a violențelor – care au dus la cel puțin 100 de milioane de decese nenaturale – a fost cauzată de comunism, un sistem de credințe care încă persistă în mințile multora.

Cu timpul a devenit totuși din ce în ce mai clar pentru mulți că, spre deosebire de orice alt sistem din istorie, comunismul declară război umanității în sine, inclusiv valorilor şi demnității umane. De-a lungul unui secol, comunismul a stabilit sisteme dictatoriale masive în Uniunea Sovietică și China, a provocat milioane de decese nenaturale, a înrobit miliarde și a adus lumea în pragul războiului nuclear, adică în pragul distrugerii. Distrugerea deliberată și răspândită a familiei, instigarea la tulburări sociale și atacul asupra moralei, toate acestea sunt dezastruoase pentru fundamentele civilizației.

„Să nu mai trăim în minciună!” – a fost apelul lui Alexandr Soljenițîn către ceilalți scriitori. Drept urmare, regimul l-a expulzat pe scriitorul rus, organizând o campanie de defăimare împotriva celui care descrisese amănunțit Gulagul. Denigrarea disidenților făcea parte din rețetarul manipulării, iar reușita era cu atât mai garantată cu cât reputația defăimătorilor era mai strălucită.

Aleksandr Soljeniţîn comenta în demistificatorul și masivul său Arhipelag Gulag că „nu există sub soare faptă, intenție, acțiune ori non-acțiune care nu ar putea fi pedepsite de brațul greu al articolului Cincizeci și Opt”, prin interpretarea excesiv de largă a tuturor prevederilor sale. Și toate aceste crime au fost acoperite cu minciuni și descoperite cu greu și mult mai târziu.

Exemplific masacrul din pădurea Katyn situată la 20 de kilometri distanță de orașul rusesc Smolensk. Acolo au fost împușcați 21.857 de polonezi de către forțele poliției secrete sovietice în timpul celui de al Doilea Război Mondial (în aprilie și mai 1940). Și sovieticii au atribuit vina naziștilor care invadaseră Uniunea Sovietică în 1941. Din documentele cercetate a reieșit că poliția politică NKVD a selecționat pentru execuție ofițeri și oameni cu pregătire, ingineri, profesori, avocați, aristocrați, preoți.

Dar masacrul de la Fântâna Albă din Bucovina de Nord care a avut loc la 1 aprilie 1941, și unde au fost uciși mii de români de către trupele sovietice când încercau să treacă granița din URSS în România? Toate au fost ascunse, acoperite cu minciuni și descoperite mult mai târziu prin analizarea amănunțită a evenimentelor și cu mărturiile supraviețuitorilor.

„Minciuna e sufletul nemuritor al comunismului”, constata Leszek Kolakowski, cunoscut critic al marxismului. Sigur că au fost și intelectuali care au simpatizat cu comunismul, cumpărați sau din proprie convingere și care au construit o față umană, chiar angelică comunismului, alții s-au trezit la realitate, în timpul vieții lor.

Dar groaza inoculată oamenilor de a putea fi arestați, torturați și uciși într-un mod absolut discreționar, chiar și atunci când totul se petrecea cu girul legilor în vigoare?

Mă întreb: Se vrea să scăpăm odată de urmele nefaste ale comunismului?

Și amintesc frumoasele cuvinte ale poetului ardelean Octavian Goga (1881-1938) spuse în acele vremuri tulburi: „Ce va fi de Țară în vâltoarea care vine, nu știu, dar cred în puterile sufletești ale neamului”.

Să dăm și noi crezare puterilor sufletești ale poporului și să nu dăm dovadă de pasivitate neparticipând la vot. Vrem să scăpăm de urmele nefaste ale comunismului? Sau o să mergem așa înainte danga-langa până ni se termină viața?

Vavila POPOVICI – Carolina de Nord