Preotul-pictor care slujește cu Crucea și penelul.
Contemplă natura, scrutează cerul, își înalță privirea spre tăria văzduhului și cere binecuvântarea divină. Iar Demiurgul, văzându-i smerenia și privindu-i nu fața, ci inima, îl blagoslovește cu darurile sale. Har peste har în același vas de cinste al Domnului. Este povestea de viață a unui tânăr care slujește deopotrivă, cu aceeași dăruire, atât în altar, cât și în atelier. Cristian Dragomirescu, o valoare certă a artei plastice contemporane, un om care poartă cu mândrie epitrahilul și face cinste eparhiei Argeșului și Muscelului.
Ruga unui stareț
Sub ocrotirea lui Dumnezeu, așa a fost până acum existența lui Cristian Dragomirescu a cărui înclinație spre desen se vădea de când era mic. Părinții, descoperindu-i vocația, nu i-au tăiat aripile, dimpotrivă, l-au îndrumat să-și urmeze calea, deși erau mirați pentru că în neamul lor nu a mai existat vreun artist. Pesemne că rugăciunile unchiului său, arhimandrit Teofil Bădoiu, stareț la o mare mănăstire, au fost ascultate și Creatorul nu doar că îi dăruia sănătate micuțului, dar îi rezervase și un parcurs deosebit. Ceea ce s-a demonstrat mai târziu. Așa avea să ajungă Cristian Dragomirescu la Liceul de Arte „Dinu Lipatti” din Pitești, în anii de început ai reînfințării instituției, după 1990. Deși se afla în mijlocul multor copii talentați, băiatul a început să se remarce din primul trimistru. Era atipic. Printr-o mare doză de concentrare, în termen scurt izbutea desene care atrăgeau atenția profesorilor. Cu ochiul lor format, ei au observat, de la bun început, că au de-a face cu un elev aparte care posedă certe calități artistice. Nu doar la orele de atelier făcea notă discordantă în sensul bun al cuvântului, ci și la cele de istorie, unde discuta aproape de la egal la egal cu profesorul, precum și la limba română, unde uimea profesorul și colegii prin creațiile lui literare. Vers alb, în stilul lui Nichita Stănescu, sub a cărui influență era adolescentul.
Atipic
Era o figură atipică în peisaj la liceu, iar în prezent, foștii lui profesori, artiști cunoscuți recunosc că erau depășiți de complexitatea personalității elevului lor. A reafirmat, în urmă cu câteva zile, într-un cadru festiv, pictorul Șerban Popescu: „Băiatul era unic în felul său. El ori făcea lucruri extraordinare – desene și compoziții perfecte – ori nu făcea deloc! Totul sau nimic!”. În urmă cu ceva timp, Ion Pantilie, și el fost profesor al elevului, propunea în mod oficial ca liceul unde aceasta a învățat să nu se mai numească „Dinu Lipatti”, ci să fie botezat după numele lui Cristian Dragomirescu, argumentând că acesta a făcut cinste instituției și a făcut-o cunoscută peste tot în țară și peste hotare. Este, desigur, o propunere.
Surpriză de proporții
A absolvit liceul cu rezultate excepționale, creându-și, încă de pe atunci, un nume datorită tablourilor sale deosebite. Admiratorii săi – printre care se numărau și profesorii lui, mândri că au contribuit la șefuirea talentului unui asemenea adolescent – nu concepeau ca băiatul să nu fie admis la Facultatea de Arte de la București. Nu vedeau cine sau ce l-ar fi putut împiedica. Și totuși… Cristian i-a uluit, încă o dată, pe toți. În toamna respectivă, au aflat că tânărul nu ajunsese la București, ci la… Pitești, pe strada Gh. Doja! Era student al Facultății de Teologie, la secția Pastorală!!! Focul lăuntric pe care îl simțea Cristian Dragomirescu a fost mai puternic decât atracția unei cariere artistice. Rugăciunile unchiului său, cel cu „trecere la cer”, în calitate de monah, dar și cele tainice ale mamei sale au rodit. Ei ceruseră divinității să aibă în grijă copilul și să-i călăuzească pașii. Iar Dumnezeu, care este Iubire, a voit ca acela predestinat până și prin nume să fie creștin autentic, să Îi slujească Lui. În anii facultății, viitorul preot s-a schimbat total. Avea să-l cunoască îndeaproape și pe ÎPS Calinic Argeșeanul, iar convorbirile cu înaltul ierarh au avut o influență deosebită asupra tânărului teolog. Cristian s-a căsătorit, apoi a fost hirotonit preot la Biserica „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” din Ștefănești-Sat, unde slujește și acum.
Nu a îngropat talantul
Deși, firesc, pe primul plan este activitatea pastorală, pe care o desfășoară în cadrul parohiei sale din Ștefănești, germenele artistului din preot, odată dezvoltat, nu i-a dat pace. Și preotul, știind perfect versetul biblic referitor la îngroparea talantului, a procedat întocmai cum i-a dictat inima. Schimbarea din sufletul său și-a pus amprenta și asupra lucrărilor sale. A renunțat, treptat, la pictura abstractă, la compozițiile fanteziste, la naturi statice și peisaje. Accentul a căzut pe icoane. A fost și aceasta, pentru preot, o formă de rugăciune. Îi proslăvea pe sfinți, pictându-i pe lemn. Micile lui opere iconografice au ajuns să împodobească biserici și case particulare. Nu are un „personaj” favorit. Toți cei care s-au învrednicit de cununa sfințeniei îi sunt dragi și, înainte de a începe o lucrare, chiar în timpul ei, se roagă sfântului pe care îl înfățișează.
Pictează și te roagă!
Anii au zburat. Dar nu în zadar pentru Cristian Dragomirescu. El a încercat să prindă clipa și să o imortalizeze. Nu a lăsat să treacă zi sau noapte fără să se așeze în fața șevaletului, fără să creeze. În mănăstiri există dictonul care călăuzește monahii și este „literă de evanghelie”: „muncește și te roagă!”. Cristian nu are vocație de isihast. E din lume. Bea cafea, ascultă jazz. Dar în permanență, cu ochii spre cer, urcă treptele Scării despre care scria Sf. Ioan. Poticneli mai apar în calea-i, dar preotul știe că numai pe cine nu iubește, nu îl încearcă Dumnezeu. În ultimii ani, artistul a pictat mai mult axându-se pe portret și a expus o parte a operelor sale anul trecut, la Galeria „Art Coffee Cowork”. Ele reprezintă o mică parte a unei opere vaste. Succesul a fost răsunător. Așa s-a născut ideea de a aduna laolaltă imaginile într-un album. Intenția s-a concretizat aub genericul „Portraits”. Zeci de portrete, multe ale membrilor familiei regale a României, au fost reunite între paginile unei lucrări de excepție prin grafică și calitatea hârtiei. Lansarea a fost spectaculoasă și a avut loc la o celebră librărie din București, în prezența unor personalități de prim rang din lumea artistică. Era și firesc din moment ce mulți critici de artă îndrăznesc să spună că preotul piteștean ar fi cel mai mare portretist în viață din România!
Înalta binecuvântare
În urmă cu câteva zile, Cristian Dragomirescu și-a invitat prietenii și admiratorii la Biblioteca Universității din Pitești (UPIT). A fost cea de-a doua lansare a albumului. Moderatorul evenimentului, conf. univ. dr. Adrian Sămărescu, prorector al UPIT, a subliniat cu mândrie faptul că facultatea pe care a absolvit-o tânărul la Pitești a contribuit decisiv la desăvârșirea drumului pe care l-a ales Cristian Dragomirescu, azi un nume important al artei. La aceeași masă a vorbitorilor s-a aflat și prințul Șerban Dimitrie Sturdza, unul dintre cei mai buni prieteni ai pictorului. Alteța Sa, în calitate de pasionat de artă, dar și de colecționar, a remarcat: „Cristian ajunge să creeze o atmosferă extraordinară în jurul unui portret”. Faimoasa restauratoare Ioana Beltic Piassoni, colonelul (r) Cornel Carp, judecătorul Ion Rebeca și alți apropiați ai artistului au evidențiat virtuțile preotului și valoarea portretelor. Atmosfera de înaltă ținută a fost cu atât mai impresionantă cu cât a fost transmisă și binecuvântarea Părintelui Calinic, arhiepiscopul Argeșului și Muscelului, prin intermediul consilierului eparhial Ovidiu Vlăsceanu. Pentru preotul-pictor, emoția a fost la cote maxime, pentru că în sală erau iubiții săi părinți și fiul său, Christian. Cele trei persoane reprezintă comoara sa neprețuită, tot ce are mai sfânt pe lume. Juniorul îi calcă pe urme doar în privința slujirii lui Dumnezeu, fiind student la Teologie.
Portretul lui Dumnezeu
Conștient că toate sunt vremelnice și că „viața omului e ca o floare, ca un vis” repede trecătoare, Cristian Dragomirescu continuă „să se joace” de-a Demiurgul. La scară mică, desigur. Creează din nimic. Așa a apărut și omul pe pământ. Pictează cu încrâncenare și tot cu încrâncenare se roagă. Are convingerea că dacă a câștigat slava lumii acesteia, nimic nu-i folosește, iar ținta sa este alta: să câștige Cerul, Împărăția lui, chiar luând-o cu asalt, precum îndeamnă apostolul. Când în sine clocotește talentul, când fiul său și scumpa sa mamă se roagă pentru el, iar unchiul său, monahul, îl veghează de undeva, din prejma cetelor îngerești, este cu neputință ca preotul-pictor să nu reușească. Și, îndrăznește, cine știe dacă însuși Dumnezeu nu-i va îngădui robului Său, Cristian, să-i facă portretul…
