Antena 1 Pitesti
Am văzut odată cum pe o roată de moară cădea puţină apă şi roata rămânea nemişcată. Apoi a venit multă apă şi roata s-a pus în mişcare. Cu alte cuvinte, astăzi spunem că avem credinţă în Dumnezeu, dar nu avem timp de Dumnezeu, nu avem timp să ne rugăm, să-I mulţumim, să-I dăm şi să-I cerem Tatălui Nostru. Prin urmare, cu cât ne rugăm mai mult, cu atât se învârte roata. Parabola a fost descifrată ieri, la emisiunea „Subiect de presă” de la „Antena 1” Piteşti, realizată de Cristina Munteanu şi Mihai Golescu, invitatul din platou fiind preotul Lucian Grigore, slujitor la Biserica „Sf. Gheorghe” din Piteşti. Câteva dintre ideile formulate de părintele cu un CV frumos şi o viaţă model citiţi în ceea ce urmează.
„Să ne reconfigurăm motivaţiile…”
Preotul Lucian Grigore: „Există un anumit punct critic de la care înţelegi că ai intrat într-un ataşament al credinţei. De foarte multe ori noi gravităm în jurul unei realităţi şi în această gravitaţie există şi riscul de a te îndepărta. Te îndepărtezi până la momentul în care nu mai poţi să rămâi în starea asta. Şi asta este drama tuturor creştinilor… De cele mai multe ori necazul este cel care îţi aduce aminte de Dumnezeu. Şi e un lucru nefericit să poţi să te gândeşti la Dumnezeu doar când ai necazuri. De aceea, frumos ar fi ca apa aia care mişcă roata să fie nu un necaz, nu o dezamăgire, nu un lucru care să-ţi facă rău ţie – o frică, o teamă – ci pur şi simplu să fie un zbor al sufletului, un zbor al inimii, un gând frumos către Dumnezeu. Treci pe lângă biserică şi vrei să-I dai bună ziua lui Dumnezeu. Intri acolo şi zici: Doamne, am venit să Te văd, n-am venit să-Ţi cer. Să ne reconfigurăm motivaţiile cu care noi venim către biserică. Sunt motivaţii diverse şi nu toate sunt în regulă.”
Misterul credinţei
Preotul Lucian Grigore: „Credinţa este altceva decât un deziderat pe care ţi-l impune biserica: «Trebuie să crezi!». Acest «trebuie» îl scoatem din ecuaţie şi operăm fără el să vedem ce iese până la urmă… Credinţa este o altă dimensiune a senzitivităţii duhovniceşti şi spirituale, adică o altă măsură a simţurilor. Einstein a zis aşa: niciodată o problemă nu poate fi rezolvată la nivelul la care ea a apărut; ca să o poţi rezolva trebuie să faci un salt asupra ei, trebuie să ai o perspectivă. Există un medic austriac care a demonstrat că orice realitate are două feţe, făcând grafica cubului Necker. Acelaşi cub îl vezi fie de jos în sus, fie de sus în jos; este paradigma perfectă a definiţiei asupra religiei. Religia este o realitate care poate fi privită ambivalent. Relaţionăm cu Dumnezeu într-un sens normativ, adică eu mă supun tuturor legilor pe care Dumnezeu le-a pus în Decalog. Dar mai există o modalitate de a vedea acel «cub», aceeaşi realitate poate fi percepută absolut diferit. În afară de realitatea normativă există o anumită măsură prin care Dumnezeu se revelează sufletului, în care Dumnezeu nu pune nicio oprelişte, nu pune nicio interdicţie, nu te somează să faci ceva, nu te împinge să faci ceva. Este o relaţie morală cu Dumnezeu. Adică te gândeşti la Dumnezeu nu pentru că ţi s-a spus sau pentru că ai fost bătut ca să crezi, ci te gândeşti la Dumnezeu pentru că simţi nevoia acestei relaţii şi pentru că există în tine o anumită dimensiune care te cheamă într-un mister al credinţei, care se revelează inimii. Această dimensiune care se revelează inimii este o altfel de senzitivitate.”
Drag de Dumnezeu
Preotul Lucian Grigore: „Relaţia cu Dumnezeu are un plan spiritual. Ne apropiem de Dumnezeu prin Hristos. Hristos pune iubirea la temeiul relaţiei cu Dumnezeu. Faci ceva că ţi-e drag de Dumnezeu, nu pentru că te temi că o să vină focul şi pucioasa. Relaţia cu Dumnezeu este un urcuş. Relaţia cu Dumnezeu nu este una de înfricoşare. Relaţia cu Dumnezeu trece prin inima celui de lângă tine. Fundamentul religiei este unul spiritual şi spiritualitatea are normele în intimitatea relaţiei tale cu divinitatea. Această relaţie de iubire pe care o exprimi către Dumnezeu prin ceilalţi, arătând iubire celorlaţi şi împreună arătând comunitate, iubire către cei care sunt în nevoi te salvează de a pune în pericol societatea. Pentru că tu ai crezul acesta şi ai sentimentul credinţei. Pentru că a crescut în tine acest simţământ de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Ortodoxia românească se legitimează prin mănăstiri şi biserici. Iar Catedrala Naţională este o broşă pusă pe ia românească. Sunt zile sfinte pe care trebuie să le cinstim şi în care trebuie să ne angajăm sufleteşte cu privire la ceea ce e de făcut. Fiindcă relaţia cu Dumnezeu nu este una impusă, ci este una dorită. Dorim ca oamenii care îşi înţeleg vocaţia, creştinii ortodocşi care îşi înţeleg menirea să se apropie cu fiorul sfânt al acestor sărbători de Dumnezeu nu dintr-o inerţie tradiţională, ci dintr-o iubire mare pentru Dumnezeu care ne-a adus pe lume şi ne ţine în fiinţă. Aşteptăm ca Dumnezeu să ne mângâie sufletul atunci când ne vom întâlni cu el şi nu să ne biciuiască şi să nu ne mustre atât încât să nu putem răbda mustrările lui cele ce s-ar cuveni să ni le dea, încât Bunul Dumnezeu să ne lase să intrăm acolo unde ne aşteaptă şi unde ne-a gătit locul.”
