Teatrul Al. Davila a oferit piteștenilor sâmbătă, 11 octombrie, o nouă premieră: piesa Playlist, în regia lui Attila Vizauer, o comedie dulce-amară, după gustul vieții. Pentru că așa este ea, viața, o trecere și o petrecere între naștere și moarte. Textul piesei curge liniștit, intriga am putea spune că lipsește, problemele puse în discuție sunt înșirate ca un joc cu mărgelele de sticlă, fără obișnuitele răsturnări de situație sau tensiunile care țin spectatorul cu sufletul la gură. Și totuși, în derularea aceasta aproape monotonă, ca o melodie menită să trezească ecouri prelungi în memorie, se întrevăd lumini de sens și emoții mai adânci.

Într-un decor simplu, realist (un cimitir în plan îndepărtat, o poartă fixă, grea, și un zid despărțitor, ca o graniță între viață și moarte), m ai mulți colegi de liceu se reîntâlnesc ca să împlinească ultima dorință a unui fost coleg trecut în neființă. Este vorba despre „Sebi”, nici nu mai contează cum arăta acesta (timpul șterge din minte conturul chipurilor) și nu mai contează dacă a fost în aceeași clasă cu cei strânși acolo sau nu (deoarece memoria le joacă feste). Importantă însă este dorința umană

a acestuia și responsabilitatea celor vii de a o asuma. Mai ales că Sebi a pus la cale ceva inedit: la înmormântarea lui colegii vor asculta muzică și vor depăna amintiri. Liniile melodice și textele de un sentimentalism desuet devin până la urmă liantul și numitorul comun al grupului. Sebi a alcătuit el însuși un Playlist care va fi în cele din urmă o sursă de nostalgii și reflecții asupra vieții. Contextul generează o confesiune de grup, ca o terapie în timp și pentru timpul care a provocat pierderi de multe feluri. În atmosfera creată de piesele muzicale, alese aleatoriu de personajul absent, fiecare coleg prezent este liber să simtă și să gândească ce vrea, să spună și să se poarte cum dorește. Melodiile se succed, iar sunetele deschid porți imaginare spre viețile și amintirile fiecăruia: imagini ale trecutului, ale tinereții, ale speranței, dar și ferestre ale prezentului, dincolo de care se văd eșecul, tristețea, singurătatea. Fiecare cântec aduce nostalgia vremii care trece și regretul că viața te duce de cele mai multe ori acolo unde vrea ea și nu unde vrei tu. Singura iluzie vindicativă este aceea că zidul dintre viață și moarte nu este decât o convenție a ontologiei, că aventura sufletului continuă – poate acesta este și sensul unei voci misterioase care îl admonestează de câteva ori pe colegul-antreprenor de pompe funebre de lângă poarta cimitirului (posibil chiar vocea lui Sebi, decedatul), și, totodată, este și mesajul ultimei piese selectate în Playlist care repetă ca un leitmotiv sfârșitul nu-i aici!

În distribuție au jucat Marius Pieca/Alex, Mirela Dinu Popescu/Corina, Daniela Marinache/Ilinca, Robert Tudor/Sorin, Dan Andrei/Vlad, Alina Diaconu/Andreea, Narcisa Mazilu/Gropar, Marius Bălan (voce Sebi). Autorea textului este Ema Stere, filolog și scriitor, realizator al emisiunii „Vorba de cultură” de la Radio România Cultural, care își începe cu această piesă colaborarea  cu teatrul piteștean. O bună concepție coregrafică este adusă de Vava Ștefănescu, cea care mizează pe faptul că mișcarea, secvențele de dans potențează culisarea între ușile temporale ale memoriei. Roxana Răduț girează prin scenografie mesajul piesei, subliniind ideea granițelor subtile între real și ireal, între râs și plâns, între memorie și uitare.

Playlist este un spectacol care merită văzut pentru că seamănă destul de mult cu ceea ce se întâmplă în lumea concretă. Imită viața care este plină de paradoxuri și de antinomiile care formează simetriile esențiale: viață și moarte, veselie și tristețe, noroc și ghinion, frumos-urât, adevărat-fals, corect-incorect.

„Viața ca vis” este un motiv vechi în teatru, iar piesa aceasta pare încă o reflecție asupra ideii. Viața are un limbaj nedescifrat până la capăt, pentru că  timpul ei este prea scurt și până la urmă, ca o ironie… morții rămân cu mortul și vii cu confortul – dar în fața confortului de a fi vii ne dovedim mereu, ca personajele acestea, elevi imaturi!

Magda GRIGORE