Trebuie să fie o senzaţie deosebită aceea pe care o încearcă un vorbitor în faţa unui grup de oameni, după ce primele lui cuvinte se referă la subiectul discursului său. Primul cuvânt rostit trebuie să fie ca nota prin care pianistul dă tonul. Şi acest ton era dat întotdeauna de Petre Ţuţea. El este măsura oratoriei româneşti. De exemplu, Petre Ţuţea ştia cel mai bine să vorbească despre Paşte. O sărbătoare interzisă în comunism. Motiv pentru care, în preajma Paştelui, Ţuţea se refugia în Cişmigiu şi le vorbea cunoscuţilor despre tainele acestei sărbători. Şi a fost o personalitate orală, cu largă audienţă. După decembrie 1989, el s-a adresat prin televiziune întregii ţări. Petre Ţuţea nu simţea nevoia partenerilor de discuţie, ci nevoia de auditoriu. Cine l-a considerat un fel de Socrate a greşit cel puţin dintr-un motiv. Ţuţea, spre deosebire de Socrate, a scris, şi încă destul de mult, dar i-a fost interzis să publice. Deci, alături de oameni, comuniştii au interzis şi cărţi. De altfel, înainte şi după 1990, am cunoscut multe personalităţi marginalizate de comunişti, printre care şi pe Dorina Al-George. Faptul acesta nu are nimic interesant în esenţă, dar prilejul de a răsfoi câteva cărţi care i-au aparţinut cândva lui Mircea Eliade este demn de reţinut. Se ştie că Eliade, la plecarea din ţară, şi-a încredinţat biblioteca lui Constantin Noica, iar filosoful i-a dat-o în păstrare lui Al-George.

Astăzi, însă, cu prilejul venirii Paştelui, am ocazia să mă pregătesc spiritual cu ajutorul unei anumite cărţi. Petre Ţuţea a dispărut demult. Şi această carte este „Luntrea lui Caron”, de Lucian Blaga. O carte care a apărut abia în 1990, la Editura Humanitas. Cum bine se vede, a fost publicată după multe decenii de la scrierea sa. Nu este un fapt neobişnuit în cultura română, pentru că şi alte asemenea cărţi au aşteptat zeci de ani pentru a fi publicate, cum s-a întâmplat, de exemplu, cu „Jurnalul” lui Mihail Sebastian. Contextul istorico-politic căruia cultura noastră a trebuit să-i reziste în a doua jumătate a secolului trecut şi până la începutul anilor ’90 a impus cenzurarea şi eliminarea unor cărţi de o importanţă majoră din circuitul valorilor spiritului. Cenzura ideologică stabilită de doctrina oficială şi teama viscerală a sistemului defunct de libertatea ideilor ne-au dus în situaţia de a înregistra în anul 1990 existenţa unei întregi literaturi de sertar, care aparţine unor mari nume ale spiritului românesc. Iar dacă în trecut Petre Ţuţea le vorbea oamenilor în Cişmigiu despre recurenţa ciclică a sărbătorilor, astăzi te poţi pregăti spiritual pentru a întâmpina Paştele cu ajutorul cărţii „Luntrea lui Caron”. Mai ales că domeniul pe care Blaga l-a luat spre explorare în cartea sa este misterul. Iar misterul este noţiunea care stă în centrul întregii sale filosofii. Şi un astfel de mister este recurenţa ciclică a sărbătorilor. De altfel, o cerinţă pe care orice sărbătoare trebuie să o satisfacă pentru a supravieţui este administrarea misterului.

Pe de altă parte, nicio necesitate inerentă a spiritului uman nu leagă între ele elementele sacramentale atât de evident ca acelea reunite de sărbătoare. Dacă Paştele, de exemplu, administrează taina Învierii, Crăciunul administrează taina Naşterii. Apare astfel o identitate de substanţă a celor două momente, o relaţie naturală, care este dată de tocmai contrariul a ceea ce presupune Naşterea şi ceea ce înseamnă Învierea. Desigur, elocvenţa revelatoare a celor două momente îşi găseşte exprimări diferite, dar scopurile sunt identice. Prin naştere, Iisus este vestitorul unui destin revelator pentru om. El însuşi este acela care revelează o altă lume şi care se împlineşte prin Învierea din morţi. Prin Naştere şi prin Înviere se punctează timpul real, care e „anul liturgic”, adică timpul consacrat. Timpul real este deci alcătuit din sărbători şi este foarte posibil ca frecvenţa recurenţei ciclice a sărbătorilor să fie mărturie în acest sens, când timpul este „suspendat în ritual” şi repetă un act iniţial. Petre Ţuţea credea că nici Naşterea, nici Învierea nu pot fi explicate prin cauzalitate. Compararea acestor momente revelatorii se face după combinaţii sau legi exterioare controlului celui mai elementar al raţiunii, constând în forţa însăşi a credinţei. Cauzalitatea recurenţei ciclice a acestor două sărbători rămâne în zona misterului, cum bine credea Blaga. Iisus cumulează Naşterea şi Învierea într-o lucrare mistică pe care oamenii o vor continua treptat, ciclic, de-a lungul a mii de eforturi şi avataruri. Naşterea lui Iisus este cântată în colindele de Crăciun, iar Învierea din morţi este simbolizată de văzduhul scăldat în lumina primăvăratică.

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio