Alternativa „Aut Caesar, aut Don Quijote” (Ori Caesar, ori Don Quijote) se potriveşte teribil de bine, în aceste zile, peste prestaţiile multor politicieni români. Ori o prezenţă puternică prin mesaj şi competenţă dovedită în activităţi concrete care legitimează o personalitate, ori trăncănici sub palele morilor de vânt; cam aşa se traduce alternativa de care pomenim aici.

De ce s-a încins, până la „incendii” în pieţe publice, campania pentru europarlamentare? În primul rând, europarlamentarele reprezintă hârtia de turnesol pentru popularitatea (în scădere) a partidelor, pentru realul lor impact în conştiinţa alegătorilor. După scorul categoric, la urne, al PSD, celelalte partide au pornit, în frunte cu Klaus Iohannis, o adevărată cruciadă împotriva partidului de guvernământ. Se porneşte tocmai de la o premisă cunoscută pretutindeni: în exerciţiul guvernării intervine uzura, apar fisuri în echipă, neconcordanţe între programul asumat şi realizări.

În al doilea rând, este vorba de reprezentativitate. Toate partidele îşi declară, fără nicio ezitare, „europenismul”. Nici n-ar putea fi altfel într-o ţară în care populaţia se declară, în procent foarte ridicat, „europeană”. A fi la Bruxelles este un certificat de onoare; reprezinţi ţara, urnele au fost majoritar pentru partidul tău, deci eşti – sau vei fi – o voce europeană şi în mediul naţional.

Se întâmplă însă ceva straniu: disensiunile din ţară se mută la Bruxelles, unde România suportă, nu o dată, faulturi majore tocmai din partea… românilor… Argeşul nu putea fi ocolit, ca bazin electoral. În faţa a mai mulţi sau mai puţini aderenţi, liderii şi-au înfăţişat poziţiile. Era să zic programele, dar acestea au fost înlocuite cu o ofensivă verbală, nemaiîntâlnită până acum, de desfiinţare a adversarului. Nu este timp de argumente. Politicienii par, din acest motiv, scunzi intelectual. Se caută rădăcini securiste, pentru excluderea unor candidaţi. Se practică stilul „urlători”, impropriu, după părerea mea, pentru persuasiune, pentru a convinge, pentru a aduna noi aderenţi. Se vânează eventuale greşeli care scad credibilitatea actorilor: vezi episodul Topoloveni sau ieşirile din fişa postului de preşedinte al tuturor românilor ale lui Iohannis. Nu ştim câţi exultă la acest spectacol făcut pe seama destinelor ţării! N-am auzit, sau am auzit foarte rar, poziţii de reţinut pe seama marilor teme cu adevărat europene. Muncitori români se plâng de tratament discriminatoriu în Vest, dar aici nu se vorbeşte despre tratament egal… europenilor.

Scandalul peştelui infestat, o crimă la adresa sănătăţii românilor, este numai o piesă dintr-un imens dosar, dar dublul standard pentru produse nu este privit cu maximum de responsabilitate. Fermierii români nu primesc adesea subvenţii ca şi colegii lor din Vest, dar tema egalităţii subvenţiilor aproape că lipseşte.

Candidaţii nu stăpânesc – se vede – „cultura europeană” (mecanisme,  consecinţe etc.) şi aceasta se vede în lipsa unor argumentări naţionale (nu naţionaliste!) privind Europa cu mai multe viteze. Temele europene au fost înlocuite cu adversităţi personale sau de ideologie, deşi alegerile sunt EUROparlamentare. Când vezi atâta gălăgie parcă îţi vine să-i dai dreptate lui Voltaire, care vede fericirea astfel: „Să trăieşti şi să mori necunoscut”. Nu subscriu întru totul, dar, referindu-mă la alternativa de la care am pornit, parcă te întristezi când vezi că prea mulţi Don Quijote vor bilet de Bruxelles!

Distribuie pe Facebook