În cel mai citit tabloid din România scria săptămâna trecută că actorul Ion Dichiseanu, ajuns la vârsta de 82 de ani, va publica o carte în care, cu maximă sinceritate, va povesti secretele relaţiei sale cu actriţa spaniolă Sara Montiel. Se cunoscuseră la Festivalul de Film de la Beirut pe la jumătatea anilor ’60. Cred că am văzut-o în vreo trei producţii, dar cel mai bine mi-o amintesc din „Carmen de la Ronda”. Pe români, şi când spun asta nu mă gândesc numai la bărbaţi, această femeie frumoasă şi senzuală i-a sedus cu atât mai mult cu cât atunci la noi se turnau filme despre industrializare şi cooperativizare. Astăzi, ea n-ar mai avea succesul pe care-l au Catrinel Menghia, Alexandra Dinu sau Mădălina Ghenea.
…În primăvara lui 1970, la Spitalul Nr 9 din Bucureşti eram în stagiu la Psihiatrie. De la prima oră a dimineţii, până spre prânz, medicul psihiatru pe care-l aveam asistent la grupa mea formată din 12 studenţi ne purta prin saloane risipite în pavilioanele din marea curte a celebrului spital. Contactul nemijlocit cu atâţia internaţi pentru grave probleme psihice ne-a descumpănit. La finalul zilei, plecam în grup de la spital şi ne întrebam: oare noi chiar suntem întregi la cap?
Şi a venit ziua examenului din sesiunea de vară! Trebuia să trecem întâi de o probă practică. Am tras un bilet cu numele unei bolnave şi numărul salonului de agitaţi în care era internată. Uşa acelui salon stătea mereu încuiată, iar la geamuri erau grilaje metalice. Asistentul m-a condus la un pat şi timp de 20 de minute m-a lăsat să vorbesc cu o tânără care avea schizofrenie, să dezvolt cazul, urmând să-l expun profesorului la examen. Apoi mi-a urat succes şi a ieşit pe uşă, încuind-o cu cheia. Pacienta nici nu se uita la mine şi nu mi-a răspuns la nicio întrebare.
După câteva minute, dintr-un alt pat s-a ridicat o femeie la vreo 40 de ani, boită şi fanată, care s-a îndreptat spre mine ca o pasăre de pradă. „Ia uite pe cine văd eu! Te faci că nu mă recunoşti, escroc sentimental care m-ai părăsit acu’ zece ani? Eu sunt Sarita Montiel, venisem din Spania amăgită de minciunile tale… De când te caut ca să ţi-o plătesc…” În clipa următoare mi-a dat peste faţă două palme de am văzut stele verzi. Dacă ar fi avut un cuţit m-ar fi înjunghiat. Examenul l-am continuat în alt salon unde era internat un bărbat cu nevroză.
