Nea Florică, croitorul
La cei 73 de ani ai săi cât a prins în corola vieţii, un fost croitor – ajuns şef de producţie la o unitate de profil din municipiul reşedinţă de judeţ pe vremea comunismului – vinde în anul Centenarului Marii Uniri, cu greu, dar cu ceva profit, flori bine-crescute în grădina casei sale din Moşoaia. De regulă, clienţii florarului de ocazie sunt de sex feminin – adică-s angajate la bănci, firme de asigurări şi magazine care-şi câştigă pâinea, lucrând în buricul Piteştiului. Înainte de a semna condica de prezenţă (orele 8-9), salariatele care rezonează cu natura se lipsesc de 5 lei, pentru a-şi dărui singure, la începutul unei zile de muncă, un buchet de cârciumărese, crini sau moţul curcanului. Investiţia este sigură, fiindcă până la terminarea programului de lucru damele şi domnişoarele îşi încarcă bateriile în cel mai simplu mod – aruncând câte-o ocheadă către fascinantele plante îngrijite cu simţ de răspundere de nea Florică.
Vânzătorul ambulant are o pensie ce sare niţel de 1.100 lei. Bunicul cu simţ de afaceri nu-şi trădează vârsta. Îmbrăcat într-un tricou polo imaculat, asortat cu pantaloni călcaţi la dungă, nea Florică are părul pe jumătate încărunţit şi poate de aceea nu-i dai mai mult de 65 de ani (să zicem…).
Însă croitorul-florar este „din afară măr frumos, înăuntru găunos”. Nu-l mai ajută picioarele. Se deplasează din ce în ce mai greu, cărând florile de grădină rânduite în două găleţi golite de vopsea. Pentru florarul de 73 de ani, bastonul care doar aparent se pierde în marea petalelor multicolore este prietenul de nădejde în cursa vânzărilor.
