Pentru câteva zile, cât au ţinut sărbătorile pascale, m-am aflat într-un sat aşezat pe creasta unui muscel, înconjurat de alte muscele, dincolo de păduri, peste care se profilează în zare un masiv muntos al cărui vârf de calcar, erodat zilnic de om şi de vremuri, desenează o adevărată dantelă de piatră suspendată în văzduh. Este Mateiaşul. În noaptea de Înviere am fost la biserică. Am văzut mai multe bătrâne cu basmale negre pe cap şi câţiva bărbaţi, bătrâni şi ei, cu căciulile în mâini, toţi cu capetele uşor plecate, în semn de căinţă, aşteptând cu răbdare să se întâmple miracolul Învierii. Toţi se aflau în centrul pronaosului. În stânga, erau câţiva pesedişti care vor participa la alegerile locale din iunie, acolo unde ar fi trebuit să se afle, după obicei, cei ce urmează să se împărtăşească. În dreapta pronaosului erau doi sau trei candidaţi liberali, înconjuraţi de rude, acolo unde ar fi trebuit să se afle cei ce urmau să se pocăiască. Privindu-i mai atent, mi-am adus aminte cum s-au format curentele politice. Ele au apărut pe timpul Revoluţiei franceze, când corpurile legiuitoare cuprindeau centrul sălii, numit pântecele naţiunii; în stânga erau atunci liberalii, progresiştii, moderaţii, exaltaţii şi radicalii; iar în dreapta se poziţionau regaliştii, aristocraţii şi retrograzii. Deci, i-am privit pe aceşti oameni şi mi-am dat seama că mă aflam în zona pântecelor sau, mai vulgar, a burţii, adică în locul unde oamenii sunt posedaţi de duhurile necurate. În faţa noastră, preotul îşi ţinea slujba de Înviere şi nu se abţinea să nu strecoare câteva vorbe despre politică, spunând că într-un anumit partid sunt cei mai harnici membri. Probabil că preotul respectiv se gândea la învierea politicienilor sau la reînvierea lor, după ce au fost „omorâţi” de tehnocraţi, şi nu la Învierea cea sfântă.

Prin urmare, politica a inundat pronaosul şi naosul sufletelor noastre. Or, se zice că instituţiile democratice se consideră a fi cele mai bune, dar cu adevărat ele nu există nicăieri. Democraţia e numai idealul spre care tindem, ca şi creştinismul cel adevărat. M-am uitat din nou în jur şi mi-am lărgit indefinit orizontul, cel puţin cu închipuirea. Şi astfel, imaginaţia îmi oferea imaginea societăţii; pe de o parte, imaginea unei societăţi cosmopolite de un mimetism adesea caricatural, din care veneam eu, sufocată de politică şi de interese financiare, şi, pe de altă parte, imaginea unei lumi arhaice, în care am reuşit să pătrund şi în care mă simţeam atât de bine. Dar această lume este pe cale de dispariţie. Astăzi, pe nimeni nu mai interesează poteca ce şerpuieşte printre muscele până la cea mai apropiată mănăstire, având din loc în loc plantate câte o cruce votivă pe care imaginea rudimentară a lui Iisus stă să ne aline suferinţa. Şi, în aceste condiţii, cei care compun astăzi lumea arhaică trăiesc un sentiment difuz de dezrădăcinare. Totul a început cândva la mijlocul secolului trecut, când comuniştii au deturnat conştiinţa poporului de la legile ei naturale. Ca urmare a industrializării forţate, mase mari de populaţie rurală au fost dezrădăcinate şi înghesuite în mari centre urbane. S-a creat astfel o altă formă de dependenţă în afară de cea a ţăranului de Dumnezeu şi de pământ, anume dependenţa de locurile de muncă şi de salarii, născându-se un individ instabil, nesigur şi uşor de influenţat. Vechile concepţii democratice s-au năruit, s-au destrămat credinţe cu care am trăit şi de care ne-am lăsat orientaţi în existenţa noastră ani de-a rândul.

Aceste credinţe, prefăcute în pulbere, reduc astăzi la palide manifestări onoarea, demnitatea, cinstea, adevărul.

În satul meu, aşadar, a apărut o mulţime de oameni care se ocupă cu politica. Pe zi ce trece rândurile lor se îndesesc. Iar dacă unii dintre tinerii – cei mai buni copii ai satului – au plecat la muncă prin ţări străine, alţii au intrat în politică. Aceştia din urmă sunt dintre cei care ştiu să se descurce. Ei apelează la politică cu gândul că vor salva satul şi că-i vor „lumina pe aceşti proşti şi nepricepuţi”, referindu-se la ţărani. Politicienii rurali îşi maschează interesele personale sub forma deghizată a politicului, erijându-se în „salvatori” pentru ţărani. Drept urmare, ei nu se ocupă cu munca pământului, ci de politică. Unii sunt pesedişti, alţii liberali, mai sunt şi rătăciţi din partidul lui Traian Băsescu. Aşa au ajuns satele noastre să fie luate în stăpânire de politicieni, nu de Dumnezeu. Iar nea Vasile este mândru de relaţiile sale politice. El s-a întors recent de la oraş şi s-a înscris în PSD. Şi-a deschis un birt şi vrea acum să devină primar. Îşi are sloganul politic lipit pe frontispiciul cârciumii sale. Nea Vasile speră că odată cu Mântuitorul nostru înviază şi pesedeul argeşean, după ce a fost băgat în groapa istoriei de doi lideri care l-au condus timp de două decenii. Cu acest gând a mers el la Biserică, ocupând locul, împreună cu stafful său, în zona pântecelor sau, mai vulgar, a burţii, adică în locul unde oamenii sunt posedaţi de duhurile necurate.

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook