Este un eveniment acut-pătrunderea aerului liber în spaţiul pleural, fără antecedente recente de traumatisme. Poate fi aparent primitiv (la tineri, de 20-40 de ani, fără boli pulmonare preexistente) sau secundar (complicaţie a unei boli pleuropulmonare preexistente, de regulă cunoscute), la bolnavi trecuţi de 40 de ani.
Pneumotoraxul spontan simplu, apărut la o persoană tânără, anterior sănătoasă, este produs de obicei de ruptura unei bule de emfizem mici, localizată la vârful plămânului sau a unui chist congenital pulmonar, apărut în contextul larg al bolii polichistice prin deficit ereditar de colagen II. Pentru efracţia pleurei mai este necesară creşterea tensiunii intrapulmonare în condiţii diverse (acces puternic de tuse, efort, zbor cu avionul la mare înălţime, scufundări subacvatice adânci).
Dintre bolile care se pot complica cu producerea unui pneumotorax spontan secundar, menţionăm: bronhopatia cronică obstructivă (BPOC), tuberculoza cavitară, pneumoniile cu tendinţa la abcedare, astmul bronşic cu crize prelungite etc.
Pătrunderea aerului în cavitatea pleurală antrenează colabarea plămânului înspre zona centrală, de regulă urmată de închiderea fistulei pleuropulmonare (locul rupturii pleurei). De cele mai multe ori urmează procesul de resorbţie a aerului, care durează în funcţie de mărimea pneumotoraxului.
Uneori (din fericire mai rar), este posibil ca fistula pleuropulmonară să nu se închidă şi să acţioneze ca un ventil. Aerul pătrunde în spaţiul pleural, în expir sau tuse, se adună în mare cantitate şi punga de aer realizată devine sufocantă. Colapsul plămânului devine maximal şi poate interesa uneori şi celălalt plămân, în condiţiile deplasării mediastinului. Se reduce progresiv debitul cardiac şi poate surveni sincopa, cu pericol vital iminent. Tabloul clinic al pneumotoraxului spontan variază în funcţie de volumul şi vechimea pungii de aer ca şi de caracterul primitiv sau secundar al bolii.
La un mic procent de bolnavi (5-8% ), pneumotoraxul este latent clinic cu descoperire radiologică întâmplătoare, dar în majoritatea cazurilor el se manifestă acut. Durerea toracică, deseori cu caracter de junghi, este însoţită în scurt timp de dispnee (sufocare), cu respiraţii frecvente.
Alteori simptomele au un caracter dramatic: durere intensă, dispnee severă asfixică, agitaţie, transpiraţii abundente, cianoză. Pneumotoraxul „sufocant” apare la bolnavii cu boli respiratorii preexistente (enumerate mai sus). Un examen clinic făcut de un medic avizat poate pune diagnosticul la domiciliu sau la primirea în Serviciul de Urgenţe al Spitalului. Confirmarea diagnosticului trebuie obligatoriu făcută prin examen radiologic.
Evoluţia pneumotoraxului spontan, care necesită obligatoriu internare într-o unitate spitalicească dotată cu echipament medical şi medici specialişti (pneumologi şi de chirurgie toracică), este diferită în funcţie de cauza lui.
La pneumotoraxul primitiv, în ciuda tabloului clinic deseori cu debut alarmant, prognosticul este în general favorabil. După închiderea fistulei produsă odată cu colabarea plămânului, durerea toracică şi sufocarea se atenuează şi sunt minore după 24-48 de ore.
În pneumotoraxul secundar adeseori este necesară reexpansionarea plămânului puternic colabat, care se face în echipă: pneumolog+chirurg toracic din spitale bine utilate.
Mult anunţata reformă în sănătate trebuie să aibă ca principale piloane spitale judeţene performante, cu toate secţiile de specialitate echipate la nivel european şi medici specialişti selecţionaţi prin concursuri naţionale adevărate.
Dr. Tiberiu STĂNESCU
