Într-o seară a acestui început de primăvară, aflat într-o maşină de ocazie, am cunoscut un bărbat în vârstă şi pe trei sferturi orb, bâjbâind în gol cu mâna atunci când încerca să se aşeze mai comod în scaun. Omul m-a rugat să-i spun când ajungem într-o localitate anume, apoi a început să-mi vorbească despre necazurile lui fără număr. Şi-a pierdut vederea într-o mină de cărbune musceleană, în urma unei explozii subterane. Soţia lui a murit din cauza noului virus, iar singurul său copil a plecat într-o altă ţară şi nu l-a mai văzut de câţiva ani. De-a lungul drumului am vorbit despre multe, dar, mai ales, despre lipsa seriozităţii şi educaţiei politice la guvernanţii de azi. Rostind acest adevăr, omul era mâhnit. I-am spus să nu-şi mai îngreuneze inima, fiindcă nu poate face nimic în acest sens. I-am amintit că avem la dispoziţie votul, cu care putem să-i schimbăm pe cei răi din punct de vedere politic. Omul crede că noi avem nişte cusururi: că vorbim mult şi că nu ne ţinem de cuvânt. Mi-a adus ca argument promisiunea guvernanţilor din campania electorală despre creşterea pensiilor şi a alocaţiilor pentru copii. Mi-a mai spus că românul se crede poet, dar, la oraş, el a devenit orator, pentru că, atunci când merge la diferite instituţii să-şi ceară drepturile, este întâmpinat cu adevărate discursuri parlamentare, fără însă să se aleagă cu ceva în urma unor astfel de drumuri. Suntem ţara, spune el, de un zeflemism ieftin şi suficient, unde soarele, pământul şi ploaia la timp fecundează cea mai grasă legumă: pleaşca.

Gândindu-mă la cele spuse de tovarăşul meu de călătorie, dar luând în seamă şi felul nostru de a fi, nu pot să nu-i dau dreptate omului. La oraş, într-adevăr, românul nu se naşte poet, ci orator. Dacă nu un orator în sens clasic, în orice caz un foarte bun vorbitor. Barbu Catargiu, prim-ministrul din timpul lui Cuza-Vodă, a afirmat că orice mediocritate, cu oarecare înlesnire la vorbă, poate ajunge chiar ministru. Aici e problema noastră: un popor plin de poeţi poate fi guvernat foarte uşor de câţiva abili vorbitori. Dar ce va ajunge o ţară de poeţi condusă de oratori? Şi, mai ales, de vorbitori fără arta oratoriei. Nu este greu să răspundem la aceste întrebări, pentru că se vede cu ochiul liber. Mai mult, din vorbăria aceasta am făcut o adevărată filosofie academică. Oare nu Constantin Noica ne-a făcut un dar filosofic din jocul de limbaj? Însă cum să înveţi de la cineva obsedat de retragerea în semnificaţia pură a cuvintelor prime, unice, care, departe de a-şi primi sensul prin modul în care le folosim, îşi demonstrează tocmai lipsa necunoaşterii lor?

Să vorbim, aşadar, să discutăm, să rostim chiar cuvântări la televizor, la radio, prin pieţe şi cluburi, dar numai dacă avem ceva de spus. Ceva ce merită să fie spus în public. Să vorbim dacă ştim ce, pentru că este o oarecare deosebire între un discurs serios şi o câţuială politică. Toţi oratorii (a se înţelege politicienii) noştri au mâncărime la limbă. Şi astfel, emisiunile televizate, coloanele ziarelor sunt consacrate întrunirilor, consfătuirilor, adunărilor, şedinţelor, ţinute zilnic de diferiţi miniştri, secretari de stat, directori de departemente şi mulţi alţi activişti de partid; adunări în care jelania se îmbină cu ameninţări de felul: „ţara e pe marginea prăpastiei!”; „a sunat ceasul al doisprezecelea!”; „suntem în plină pandemie de conoravirus şi în plină criză economică, de aceea trebuie să luăm măsuri de austeritate”.

Toate aceste ameninţări îl fac însă pe cel care le aude să se cutremure, pentru că nu ştie că ele sunt compuse de oratorii noştri „la o cafea” sau la o emisiune televizată. Abia mai târziu începe el să-şi dea seama că tragicele dureri ale ţării sunt examinate de oratori cu zâmbetul pe buze, între o glumă şi o înjurătură. Că sunt şi probleme cu adevărat stringente pentru ţara noastră nu încape nicio îndoială – ne aflăm în plină pandemie sanitară şi într-o stare de alertă. Norocul nostru este că într-o ţară în care am ajus toţi să vorbim, nimeni nu mai ascultă pe nimeni.

După aceste gânduri pesimiste sau nu, mi-am dat seama că maşina s-a apropiat de destinaţia noastră. Una din arterele principale ale oraşului se umpluse de oameni grăbiţi spre centru, unde era programat un protest împotriva restricţiilor impuse de guvernanţi în contextul pandemiei. Oamenii refuzau să poarte măşti de protecţie şi să păstreze distanţarea. Şi, în tot acest tablou, se distingea un zumzet, ca sunetul valurilor izbite de stânci, când râurile de oameni, de prin toate părţile oraşului, se adunau în centru, unde urma să aibă loc protestul.

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio