Modernă, arătoasă, de pozat şi de lăudat. Aşa gară avem. Construcţie nouă, utilată la standarde europene cu panouri electronice pentru afişaj, scări rulante, aer condiţionat, iluminat ireproşabil. Dar… ce folos când gradul de civilizaţie lipseşte şi aerul de provincie scaldă strălucirea unei clădiri frumoase?

Nostalgie

Mulţi piteşteni vârstnici nu au privit cu ochi buni intenţia Ministerului Transporturillor de a „schimba la faţă” Gara Sud. Mulţi îşi mai amintesc încă vechea clădire de care se simţeau legaţi sufleteşte. De câte ori nu vor fi lăcrimat pe peronul ei, la plecarea cuiva drag!? Sau nu vor fi trăit momentele fericite ale revederii celui iubit sosit de departe!? Toate au rămas acolo, în străfundul sufletului şi în memoria lor. Au dispărut şi birtul de pe vremuri, chioşcul cu ziare, sala de aşteptare, însăşi clădirea a fost făcută una cu pământul. La vremuri noi… gări noi. Deşi multe voci susţineau conservarea clădirii care avea şi o încărcătură istorică, fiind vorba de gara prin care trecea trenul regal pe vremea monarhiei, totuşi s-a decis schimbarea din temelii a întregului ansamblu. Şi vechea gară a rămas rătăcită în amintirea piteştenilor venerabili şi prin fotografiile alb-negru…

Atmosferă cenuşie

Administraţia locală a făcut demersurile necesare şi după o aşteptare de câţiva ani, mai marii ministerului de resort de la Bucureşti au dat undă verde. S-a investit mult, dar proiectul a fost grandios. Întregul ansamblu al gării este deosebit, cuprinde nu doar clădirea în sine, ci şi un traseu special de traversare dinspre b-dul Republicii spre cartierul Tudor Vladimirescu, precum şi peroanele asemănătoare cu cele ale Gării de Nord din Bucureşti. De altfel, nu doar piteştenii, ci şi cei care tranzitează urbea noastră apreciază astăzi „înfăşişarea” Gării Sud, una dintre cele mai moderne din România! Nu doar utilitatea, ci şi arhitectura, designul, totul este lăudat de cei care ajung aici pentru prima dată. După cum se ştie, transportul feroviar din ţara noastră nu mai este în topul preferinţelor şi ca atare nici numărul trenurilor care sosesc şi pleacă nu mai este cel de odinioară. Totuşi, graţie facilităţilor oferite de SNCFR, în perioada sezonului estival, mulţi argeşeni pleacă direct spre litoral din gara Piteşti. Forfota, larma vocilor, graba pasagerilor cărând bagaje voluminoase este „priveliştea” specifică verii. Însă iarna atmosfera care domenşte în sala de aşteptare, pe coridoare sau pe peron, în parcarea din faţa clădirii este cenuşie.

Crunta realitate

Cum nu dă nimeni năvală să plece în februarie cu trenul în vreo vacanţă, numărul călătorilor este mic. Destinaţia principală, desigur, Capitala. Tinerii, majoritatea studenţi care merg la facultăţi, bătrâni care-şi caută sănătatea la spitalele din Bucureşti, persoane care pornesc tot într-acolo cu diverse probleme. Mai rar călătorii de plăcere în această perioadă de început de an. Nu este aglomerat nici la casele de bilete, nici în sala de aşteptare, nici pe coridoare. Linişte desăvârşită. Şi curăţenie în interiorul clădirii. Pe peron, însă, „peisajul” e altul. Ici-colo, câte-un ambalaj sau câte-o mască sanitară aruncate la întâmplare. O pagină cu integrame adusă de vânt, câte-un chiştoc de ţigară aruncat printre şinele de cale ferată. Însă altceva zgârie privirea. Şi pe cel care se va fi entuziasmat văzând frumuseţe de construcţie, visând la un oraş cu tentă occidentală, îl face să revină cu picioarele pe pământ. Pe băncile de pe peron nu se mai poate sta. Scaunele din plastic au fost devastate, rupte, sparte, desigur prin lovituri cu pumnii sau picioarele, pentru că altfel nu se explică halul în care arată. Toată buna impresie pe care va fi lăsat-o gara noastră unui turist păleşte într-o secundă la vederea băncilor distruse. Acte de vandalism în toată regula care „vorbesc” despre gradul de civilizaţie la care suntem.

Uite barza!

Ca sumbrul „peisaj” să fie complet, la ora documentării noastre, un bărbat tocmai iese din gară. I se cam împleticesc picioarele, iar surâsul afişat îi trădează o stare de euforie. Doar el ştie pentru ce. Iar „şansa” de a fi fotografiat nu o poate rata. Îşi azvârle plasa pe care o avea, se poziţionează pe spaţiul verde, stă într-un picior şi ridică braţele de parcă ar vrea să îşi ia zborul. Ceilalţi trecători se opresc miraţi, imaginea le stârneşte râsul. Taximetriştii care îşi fac veacul în parcarea gării se amuză şi ei teribil. Bărbatul stă în ciudata poziţie preţ de aproape un minut fără a se dezechilibra. Oare are antrenament? „Bravo!”; îi strigă un puştan care imortalizează şi el hazliul moment cu telefonul. „Uite barza!”, spune omul care a captat atenţia tuturor şi a celor care privesc de mai departe, de la ferestrele unui tren. Bărbatul îşi mai fâlfâie de câteva ori mâinile prin aer imitând zborul unei păsări, apoi brusc îşi vine în fire. Îşi aranjează hainele şi îşi ridică sacoşa. Nu e dispus să spună nici cine e, nici de unde vine. Dar nici nu mai conteză. A fost „cireaşa de pe tort”. Ne-a readus în atmosfera unui oraş provincial cu pretenţii de metropolă occidentală. Avem o clădire superbă, o gară cum nu au alte oraşe. Dar cu toate astea, iată, mai lipseşte ceva. Cât de actuale sunt cuvintele lui Mateiu Caragiale! „Ce vreţi? Suntem aici, la porţile Orientului, unde totul se înfăţişează mai puţin grav.”

Distribuie pe Facebook

Eduard Tomaziu

See Full Bio