Perplex, dar şi revoltat întrucâtva, îi urmăream agramatismele replicilor pe care i le dădea unui prieten comun. „Să ştii, omule, că e mulţi pe care trebuiesc să-şi aducă aportul ca să mai schimbe ceva în ţara asta. Că cum laşitatea şi frica că vom păţi ceva e înrădăcinate în trupul acestui popor, nu e multe speranţe de mai bine… Că ca ei e mulţi, să ştii…” Într-o exagerare proprie pamfletarului, cam aşa sunau frazele celui din faţa mea. Acelaşi pe care mi-l aminteam cum, ajuns câteodată la tribuna unde el şi alţii ca el, „aleşi ai neamului”, ne hotărau soarta, scotea din „buzunarul pentru batistă” o foaie împăturită frumos din care-şi citea, cu emfază şi cu convingerea că deţine adevărul absolut, într-o impecabilă şi ireproşabilă limbă românească, amendamentul la vreo lege. Acelaşi om, alte moduri de exprimare. Şi în două limbi româneşti diferite… Mea culpa! Uitasem, păcatele mele, ceva. Anume că cuvântarea (cum ar zice el, cel de azi) de atunci îi fusese scrisă de vreun veritabil intelectual din „teritoriu”, pe când acum spusele lui erau „prin viu grai”. Şi într-o limbă proprie. Revoltătoare, dar nu şi de neconceput sau neaşteptată, la ce hal a ajuns bietul nostru învăţământ…
Dan ROTARU
