Se defineşte a fi o suferinţă produsă de inflamaţia pericardului, de cauze diferite, caracterizată prin: dureri precordiale, frecătură pericardică, frecvent revărsat pericardic şi modificări electrocardiografice evolutive caracteristice.
Cauzele cele mai frecvente ale bolii sunt: idiopatică (de etiologie neprecizată), virală (cea mai frecventă), tuberculoza, infecţiile bacteriene, cancere diverse, uremia, boli autoimune (reumatism articular acut, lupus eritematos sistemic, sclerodermie sistemică etc), intervenţiile cardiace cu incizia pericardului, mixedemul etc. În ultimii 20 de ani a apărut o nouă etiologie – SIDA – în evoluţia căreia se poate găsi revărsat pericardic la 15-20% din cazuri.
Simptomele bolii: debutează cel mai frecvent cu febră şi dureri musculare, apoi durerea precordială de intensitate variabilă, cu extindere posibilă spre baza gâtului şi epigastru. Are caracter de arsură / împunsătură de cuţit şi este accentuată de mişcări, inspiraţie profundă şi tuse. Severitatea ei este în funcţie de cauza pericarditei şi extinderea inflamaţiei. Durata ei este variabilă de ore-zile şi se uşurează după apariţia revărsatului pericardic. Diminuă în intensitate în poziţia-aplecat înainte şi nu are relaţie cu efortul. Alte simptome asociate posibile sunt: respiraţia grea, tusea seacă, răguşeala, sughiţul, greţurile. Afecţiunile cauzate (enumerate) adaugă la tabloul clinic simptomele specifice lor.
Creşterea presiunii din spaţiul pericardic, ducând la tulburări circulatorii şi alte complicaţii, este în funcţie de cantitatea revărsatului pericardic şi de ritmul acumulării lui.
Se poate găsi o presiune crescută la o cantitate de lichid de 250-300 ml, dacă acumularea a fost rapidă (şi pacientul suportă cu greu situaţia); dacă acumularea de lichid a fost lentă, se pot strânge şi 1-2 litri de lichid la un pacient care tolerează clinic starea de fapt.
Diagnosticul pozitiv de pericardită acută necesită, pe lângă datele clinice menţionate, obligatorii, nişte explorări paraclinice (electrocardiograma, ecografie cardiacă, examene biochimice şi hematologice), care se efectuează în spital.
Diagnosticul diferenţial, dificil în unele cazuri, se face cu: infarctul miocardic, disecţia aortei, embolia pulmonară, pneumotoraxul, pancreatita acută etc.
Evoluţia pericarditei acute este diferită, în funcţie de cauza ei:
– este favorabilă şi boala se autolimitează în 2-5 săptămâni, la formele: idiopatică, virală, post-infarct miocardic, postpericardiotomie etc.
– în etiologiile cuprinzând boli severe: infecţii grave cu piogeni, cancere, boli autoimune active, evoluţia este mai lungă cu prognostic deseori extrem de rezervat.
Recurenţa pericarditei acute este posibilă la 20-30% din cazuri într-un interval de luni- ani de zile.
Complicaţiile posibile în evoluţia ei sunt: tamponada cardiacă (urgenţa care necesită puncţie evacuatorie a lichidului în exces acumulat), revărsatul pericardic cronic (în colagenoze, tuberculoză etc), constricţia pericardică (necesită pericardectomie- decuparea chirurgicală de pe cord).
Este bine să ne gândim, în practică, atunci când apar simptome de posibil debut al pericarditei acute, în infecţii diverse acute şi boli de sistem (ştiute sau nu) să îndrumăm pacientul de urgenţă în serviciile de specialitate. Din cazurile întâlnite în experienţa personală îmi amintesc trei:
– un tânăr medic, aflat în stagiul rural la Băiculeşti, pe care l-am internat cu o pneumopatie virotică şi-a făcut o formă uşoară/moderată de pericardită. Era finul unui distins cardiolog de la Chirurgie cardio- vasculară Fundeni, care a rămas impresionat că auzisem frecături pericardice la tânărul medic. Aveam 34 de ani , terminasem recent specialitatea şi lucram la Spitalul Curtea de Argeş, singurul loc din judeţ pe care l-am ocupat prin concurs naţional (aşa era atunci, pe vremea lui Ceauşescu, acum nu mai este la modă).
– o pacientă de 56 de ani, uşor diagnosticată cu pericardită cu mult lichid, tot la spitalul Curtea de Argeş. Starea ei nu prea mult alterată, a permis transportul direct la Fundeni, acolo unde aveam relaţia deja câştigată cu primul caz.
– în serviciul de gardă la Spitalul Judeţean Piteşti am fost solicitat după ora 1,00 – noaptea – la cealaltă Secţie Medicală. Era prin anul 2003-2004. Pe suspiciunea de pericardită pe care am avut-o după examenul clinic, am solicitat consult cardiologic colegului aflat în gardă. Confirmarea ecografică a pericarditei cu lichid şi insistenţa mea l-au determinat pe colegul cardiolog, un foarte bun specialist, mai aspru la vorbă, să facă puncţie pericardică de necesitate. Cazul l-am trecut discret la „curente” şi prietenia noastră înfiripată la ceas de noapte târzie persistă şi azi.
Dr. Tiberiu STĂNESCU
