Vine destul de des la Pitești. Dar nu-l cunosc. Și nu-l știu fiindcă rareori merg la întâlnirile cu cititorii. Și, desigur, cu scriitorii. Iar personajul meu – care-mi trimite dintr-odată vreo patru cărți – este scriitor. Și nu unul oarecare. Are – citesc în prefețe – ștaif, galoane, adică premii. Unul l-a primit chiar recent de la Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (Distincția „Pamfil Șeicaru”, pentru „perseverența demersului profesional dedicat presei… și pentru cercetarea limbajului jurnalistic”). Pe numele prof. dr. Dorin N. Uritescu.
Așa-i că v-ați prins de ce scriu despre Domnia Sa? Deși nu-i argeșean, e bucureștean, născut aproape de locul unde se făceau mașinile de cusut. La Vinerea, o localitate de lângă Cugir. Vreau, înainte de toate, să atrag atenția colegilor mei de presă, mai ales din Argeș, că „producțiunile” Domniilor Lor sunt citite și comentate în cărți de către un specialist riguros, remarcat pentru „prestigioasa contribuție adusă lingvisticii românești”. Atenție, deci, ce scrieți în ziare, că or fie ele tabloide sau altceva, că or fi vorbe scăpate pe micul ecran, dar ele sunt împușcate cu cerneală de maestrul Uritescu.
Aaaa, să nu faceți confuzie cu omonimul Uritescu, actorul. Nu despre el e vorba, deși, când îl știam eu, avea umor. Dar are și Dorin Uritescu umor cu carul. Mai ales în pamfletul cât o carte intitulat „Matto-Grosso-ul social și politic postrevoluționar” care debutează și se încheie cu „câteva exemple de antonomază”. Cum, nu știți ce-i aia o antonomază? Păi, dacă n-ați făcut Filologia, ca autorul cărții, doctor în filologie, luat cu distincția „Magna cum laude”! Aflu, din prefața volumului, „că este primul teoretician al figurilor de stil: arhaismul ortografic și echivocul ortografic”. Că a „introdus concepte noi, din perspectivă ortografică: pleonasmul, contradicția în adaos, pedantismul, hipercorectitudinea, contaminarea, analogia improprie”. Că este un eficient analist al „inovațiilor lexicale”. Că este autorul volumului „Greșeli de exprimare”. Al unor dicționare privind folosirea improprie a termenilor, de cuvinte și sensuri noi, de pleonasme efective. Mai vreți? „Firimituri literare”, „Pe Rio Costa”. Literatură! Beletristică! Un stil detectabil și delectabil.
Să nu uit! Nu v-am spus totuși ce-i cu antonomaza, figura asta de stil căreia-i consacră pamfletul amintit și asupra căreia se apleacă serios apelând la o liotă de exemple extrase din presa noastră. Bucureșteană și locală. Păi, în loc să spui sau să scrii „Nero”, scrii „tiran” – cum explică „Dicționarul universal ilustrat al limbii române” – sau, la noi: „Bombonel” în loc de Adrian Năstase, „Dracula de la ape” în loc de Ion Iliescu, „Manivelă” în loc de Mitrea, „Luceafărul huilei” în loc de „Miron Cosma”, „Bâtocrația” pentru Mineriadă etc. Sunt „creații lexico-semantice și stilistice cuprinse în contexte excerptate (sic!) din presă și literatura beletristică – prezentate explicativ, etimologic și stilistic”. Pentru cine nu știe, „excerptate”, adică extrase dintr-un context. Cartea abundă în nume de literați, jurnaliști, eseiști, editorialiști necăjitori de hârtie.
Recurgând și noi la antonomază, este momentul să vă informăm, ritos și voios, că despre – de acum – „omul nostru”, mai precis despre cărțile lui, risipite pe varii specii – deci ale lui Dorin N. Uritescu – scriu, aplicat și apăsat, Gh. Bulgăr, Eugen Simion, Ion Dodu Bălan, Mioara Avram, Florica Dimitrescu.
(Pe care „Florică” o țin bine minte și azi, fiindcă mi-a dat singurul 5 (cinci) din facultate, după ce m-a „frecat” la… examen mai bine de o jumătate de oră). Mă rog, fac referințe la scrierile lui o mulțime de purtători de condei. Sunt nume cu rezonanță, nu eseiști diletanți! Și scriu, pentru că nu este doar filolog, ci și poet de… balade. Ce-i drept cam săltărețe, de genul: „Ce mi-ai făcut duh nebun,/ În întâlnirile noastre vesperale./ Cu poveștile tale astrale,/ Pe care m-ai pus să le-adun?/ Ai zis că iubirea noastră din vie/ Este o pagină de mitologie” („Zâna strugurilor copți”). Șarjând și eu ca autorele, mă întreb „în vie” sau „învie”, cum se mira și un alt gazetar, Ștefan Mitroi, în cartea „Tatăl fiilor mei”.
Dar stați că n-am terminat! L-am „prins” pe DNU că citează și Piteștiul, ba chiar și pe prim-ministrul Ion I.C. Brătianu. Când se referă la „aspecte ale spionajului străin pe teritoriul României”. Decriptate din romanul „Răscoala”, al lui Liviu Rebreanu. Când umblă zvonul că s-ar împărți pământurile, zvon răspândit de „către ruși și Cuza”, țăranul Toader Strâmbu garantează cele spuse de consăteanul său, zicând că „…și la Pitești, deunăzi, când fusei la judecată, niște oameni se jurau că până-n primăvară toți trebuie să avem pământ, că așa a dat Vodă poruncă”.
A dat, n-a dat Vodă poruncă, „autorul polemizează acerb cu lenea clișeelor de interpretare a poeziei lirice, invitând la noi valorizări ale textelor canonice din manuale”, cum observă Cristian Livescu în „Convorbiri literare”. Omul e doxă, ce mai! Își ia curajul să explice, inovativ, chiar cum e cu „totuși”, din poezia lui Eminescu și Arghezi. Așadar, clasici, nu jurnaliști de două parale. Păzea, gazetari! Aveți grijă cum folosiți limba română, că ajungeți de pomină cu Uritescu! Un delectabil, dar și un glacial. Voit și ambițios. Și, mai ales, sentențios!
