În vremuri de linişte şi pace socială fiecare om îşi are drumul său de viaţă, bucurie şi amărăciune, pe când în vremuri tulburi oamenii au, în majoritate, acelaşi drum, fiind cuprinşi de un straniu sentiment al vieţii spirituale. În astfel de vremuri tulburi oamenii invocă – poate mai mult ca niciodată – forţele divine pentru a se salva. Vor să-şi alunge astfel sentimentul de nelinişte şi tulburările vieţii sentimentale, eliberându-se de ele cu ajutorul credinţei. Dar mai sunt şi indivizi care, în astfel de momente şi în relaţiile cu societatea, adoptă o atitudine defetistă. În vremuri tulburi, aşadar, unii se întorc spre credinţă – cei mai mulţi – iar alţii spre forme comportamentale deviante. Toate acestea sunt de înţeles dacă avem în vedere tulburările create de pandemia de Covid-19, când, în mod obişnuit, confuzia ţine loc de profunzime, lenea gândirii de hazard, luciditatea de îndrăzneala oarbă etc. În astfel de vremuri tulburi, omul e cuprins de un val de umbră care-şi întinde stăpânirea asupra celei mai mari părţi a reacţiilor sale afective, comportându-se ca şi cum nu ar avea suflet şi ar fi lipsit de compasiune.

Vremurile tulburi m-au ajutat să-i cunosc pe oamenii mai bine decât cărţile de psihologie. Apoi, în astfel de vremuri, am mai înţeles că în viaţă nu ne iese totdeauna aşa cum vrem noi. Fiecare are impresia că-şi alege el drumul în viaţă, dar asta nu e decât o iluzie. Nimeni nu ştie ce-l aşteaptă a doua zi. Viaţa îşi vede mai departe de cursul ei. O viaţă pe care o ducem din ce în ce mai greu: facturile la întreţinere au crescurt exorbitant, preţurile la medicamente şi alimente – la fel, totul este parcă împoriva traiului în condiţii decente. Speculanţii de toate felurile cresc preţurile mărfurilor la cote insuportabile. Apare parcă o „robie a pământului” şi mulţi dintre semenii noştri, bătrâni şi bolnavi, au ajuns să dorească să fie eliberaţi de cer. Or, eu aştept cu nerăbdare maturizarea poporului meu, în sensul că niciun conaţional să nu moară în zadar.

Pe de altă parte, Freud este cel care a scris o carte în perioada când lumea era cuprinsă de frenezia ultimului război mondial, intitulând-o „Psihopatologia vieţii cotidiene”. Urmând exemplul psihanalistului austriac, am încercat să observ astfel de manifestări psihanalitice în condiţiile pandemiei prin care trece astăzi lumea. Şi câte nedumeriri, câtă amărăciune, câtă îngrijorare am sesizat la apropiaţii mei! Şi câtă agresivitate la alţii: populaţii răsculate, localităţi asediate de tot felul de clanuri, crime colective, accidente rutiere în care ne mor copiii (cu câteva zile în urmă a fost izbită mortal o fetiţă de 13 ani de către un poliţist, care a verificat dacă victima mai mişcă cu vârful pantofului). Astfel de fapte şi gesturi deschid în viaţa noastră un nou pustiu care niciodată nu are să mai înverzească. 

Relaţiile dintre noi suferă clar un proces de degenerare. Apoi, pandemia aceasta nu a venit numai cu virusul ei otrăvitor, ci şi cu unele schimbări politice, pe care încă nu le pot formula, dar le intuiesc şi le simt nelămurit. Şi, peste toate întâmplările cotidiene, nu-ţi mai rămâne decât să constaţi că pe cutare coleg nu l-ai mai întâlnit pe stradă. Sau că un alt cunoscut este la ATI şi nu se ştie dacă va scăpa cu viaţă. Cu timpul, nici măcar nu te mai interesează ce s-a întâmplat cu ei; dispar în uitarea noastră. 

E însă o uitare cu care nu ar trebui să te obişnuieşti, ea trebuie să te zguduie la fiecare amintire, ca să crezi din nou în viaţă. 

Prin urmare, după ce am terminat de citit cartea lui Freud despre psihopatologia vieţii cotidiene, am început şi eu să-i urmăresc pe cei în vârstă, care păşeau pe străduţele orăşelului meu cu un pas greoi, gâfâind, purtând povara anilor şi a bolilor, dar şi greutatea acestor zile pandemice. Apoi, i-am urmărit şi pe tineri, în locurile unde ei se strâng pentru a se distra. În zilele de duminică mai ales, freamătul mulţimii din timpul săptămânii se domoleşte sensibil, iar plimbarea pe străzile oraşului devine plăcută; nu mai este înghesuială din toate părţile. Însă duminica, majoritatea tinerilor se adună în centrul urbei şi se supun instinctului gregar al distracţiei. Ei nu iau în seamă pericolele pandemiei sanitare, crezând că nu li se poate întâmpla nimic rău. Şi, vorba lui Lucian Blaga, prima formă sistematică a psihanalizei, care este comportamentul gregar, trebuie examinată cu desăvârşită seriozitate. Căci câte un mic adevăr cuprind toate psihanalizele posibile, inclusiv cea a străzii noastre! 

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio