Ca o veșnicie umanizată, un om plin de răspunsuri care mereu îmi satisfăceau curiozitățile, bunicul reflecta înțelepciunea în ochii mei tineri. Ochii lui albaștri parcă se odihneau după o lungă călătorie prin viață și sclipeau de fiecare dată când îi apăream înainte. Brațele i se deschideau încet, mângâindu-mi creștetul capului cu palmele sale trudite, vechi, grele, cu care ținea cărțile cu feți frumoși și zâne, cărți care, odată, au făcut parte și din începuturile bunicului. Ridul gros din frunte, adâncit de trecerea anilor îi dispărea ca prin magie când îmi striga numele, iar părul alb îi stătea țeapăn, la fel ca barba fumurie prin care își trecea degetele, gânditor, din fotoliul cel bătrân. Inima mi se umplea de bucurie când îl priveam, simțeam cât mă iubește, îi citeam grija din suflet și știam că iubirea nu e trecătoare…
Îmi amintesc ziua când mă jucam în curtea veselă a casei. Via colorată găzduia zeci de vrăbiuțe ce îmi acompaniau surâsul. Pisica bătrână din grădină îmi făcea mereu jocurile. Energia mea interminabilă răvăși biata felină care cedă printr-o imensă zgârietură întinsă de la încheietură până la cot.
– Bunicule, bunicule!… strigam furioasă printre sughițuri, cu lacrimi în ochi.
Trecură minute bune, iar bunicul nu-și făcea apariția. Plângeam în hohote, ghemuită pe asfaltul uscat, în timp ce mă compătimeam privindu-mi rana adâncă și căutând din priviri ajutor…
O mână caldă îmi atinse umărul. Am ridicat capul cu o expresie disperată. Bunicul mă ridică ușor de pe asfalt, întrebându-mă:
– Ce e de făcut, copilă?
Mintea mea tânără aștepta o soluție rapidă din partea lui. Mi-am exprimat șocul cauzat de întrebarea neașteptată trăgându-mi nasul nedumerită:
– Trebuie să mă spăl la fântână, am spus, printre sughițuri…
Bunicul îmi aprobă calm sugestia din cap.
– Ajută-mă, clătește-mă, te rog, mă ustură îngrozitor! am scâncit, schimonosindu-mă…
Bunicul m-a privit zâmbind ușor, văzînd parcă lucruri pe care eu nu le vedeam, dus pe gînduri…
– Hai, o poți face de una singură… trebuie să o faci. Nimeni nu va fi alături de tine pe veci, copilă dragă! Răni vor fi mereu și trebuie să ni le îngrijim singuri…
Spusele bunicului mi-au fost întipărite în minte și în inimă din ziua aceea. Singuri, da, îmi spun acum privind și eu în urmă, singuri ne vindecăm toate rănile! Viața te rănește, dar nimeni nu te poate ajuta mai bine decât o faci tu…
Beatrice DIȚULEASA
