De la an la an, România devine mai tristă şi mai lipsită de umor. De un sfert de secol n-am construit nimic temeinic, n-am reformat agricultura, sănătatea, învăţământul şi administraţia. Am construit în schimb mii de biserici, curând va fi terminată şi Catedrala Neamului, dar se vede la tot pasul, ca să nu mai vorbesc din ceruri, că lumea nu-i mai credincioasă, mai înţeleaptă şi mai întreagă la cap. Adăugând-o invidiei funciare, românii parcă au fost injectaţi cu o duşmănie ce le-a tulburat minţile.
Toată lumea duşmăneşte pe toată lumea, nu se mai vrea să le moară altora doar caprele, ci şi porcii, caii, câinii şi amantele. Şi dacă tot n-am terminat nicio autostradă, ca ele să nu se mai surpe, să construim domn’e puşcării, s-o rupem cu UE şi cu NATO, că ne aşteaptă Kremlinul cu braţele deschise, cu gaze şi petrol aproape moca.
Sprijinindu-se într-un „ciumag”, a intrat în cabinet o ţărancă bătrână. Scundă, slabă, încotoşmănită în multe bulendre. „Aoleo, ce greu îmi fu să urc scările! Paică mi-a venit sufletu’ în gât. Nu mai poci. Nu mai e de trăit şi de făcut umbră pământului, că e viaţa foarte grea. Ceauşescu, tăticu’ nostru, ne-a lăsat pe mâna ăstora care veniră după el. Nu era nici atunci numai lapte şi miere, da’ acuma n-ai parte decât de fiere. Ăştia ce veniră după el au basculante de bani, iar noi, ţăranii, nu avem după ce să bem apă. Salam eu mănânc numai la pomeni.
Când îl împuşcară, aveam vreo 50 de ani. Veneam săptămânal la oraş să fac şi eu un ban pe verdeţuri. Mereu îmi cumpăram puţin parizer şi două savarine. Doamne, le simt şi acuma gustul! Mai am o soră cu care stau în curte.
Suntem văduve cu pensie de la CAP. Ne ajunge de lumină, pâine şi o zeamă lungă. Cred că de nemâncare mă scarpin în draci! I-am spus lu’ soru-mea: fă, Niculino, hai să mergem şi noi ca toată lumea la Arsenie Boca. Mi-a zis că mă credea mai cu scaun la cap. Ce, o să ne trimită el salam şi savarine la pachet?…”
Autor: Viorel Pătraşcu
