Mă inspiră acum, la primul editorial din 2019, o invitaţie a lui Adrian Cioroianu din cartea sa „Un Centenar şi mai multe teme pentru acasă”: „Ce au învăţat şi ce nu au învăţat românii din ultimul secol de istorie”.

Chiar! Ce am învăţat noi, toţi românii, nu neapărat din istoria secolului amintit, ci din ultimul an, din 2018?

Încerc să răspund în nume personal. Dacă aş fi decident, aş face totul ca să înlătur, sau să limitez, politizarea excesivă a tuturor sectoarelor societăţii. Este aproape sufocant să constaţi dominarea politicului asupra administraţiei. Să mă explic! Cred că am câştiga toţi, ca membri ai societăţii, dacă în fruntea atâtor societăţi care oferă servicii publice n-ar fi numiţi şefi care parcă mai au ombilicul legat de un partid sau altul. S-ar face loc meritocraţiei.

Consecinţa imediată? Un funcţionar public mai corect, gata să răspundă cerinţelor tehnice ale postului, nu celor politice în primul rând…

S-ar naşte astfel o competitivitate benefică. Cine nu şi-ar dori, în continuarea a ceea ce ar trebui să nu mai aducem în 2019, ca societatea românească să nu mai fie dominată de agresivitate, de conflicte pe care parcă cineva le inventează şi le întreţine, în dauna păcii sociale sub care se construieşte, nu se demolează?

S-a ajuns la un conflict deschis între instituţiile statului. Port-drapelul acestei anomalii este războiul (!) dintre Palatul Victoria şi Palatul Cotroceni. La urma urmei, nu-i nimic nou. La vremea potrivită şi preşedintele Constantinescu a purtat un război neconstituţional cu premierul Vasile; şi Tăriceanu, şi Ponta au avut „meciuri” cu preşedintele-jucător Băsescu. Asistăm, aşadar, într-o tradiţie păguboasă, la un scenariu repetat cu alţi actori: Iohannis şi Guvernul Dăncilă.

S-a mers până acolo, încât chiar primul demnitar al României a afirmat că ţara nu-i pregătită pentru preluarea preşedinţiei rotative a Consiliului UE. Abia când altă ţară a spus „Nu-i nimic! Lăsaţi-ne pe noi!!”, emitentul   jignirii naţionale a întors-o ca la… Ploieşti.

Este evident că faulturile reciproce decredibilizează instituţiile statului, le fac fragile în ochii cetăţeanului. Nu vi se pare că, în acest joc periculos, de compromitere reciprocă se pierd reperele clare, valorile la care ar trebui să ne raportăm?

Uneori, chiar siguranţa naţională este ameninţată şi încă cum? Din interior!

Ca să nu mai vorbim despre buna guvernare… Julien Benda, în „Trădarea cărturarilor”, făcea o afirmaţie care se simte din plin şi astăzi: „Secolul nostru va fi fost secolul organizării intelectuale a urilor politice”.

Da, se simte ura în societatea românească, pentru că s-a lucrat cu sârguinţă la a pune în situaţia de antagonism aproape totul: Parlamentul vs. societate, politicieni vs. alegători, pensionari vs. populaţia activă, tineri vs. vârstnici, intelectuali vs. ceilalţi, patronate vs. societăţi bugetare ş.a.m.d.

Nu o dată chiar cultura românească este privită ca un minorat. Este greu de admis, cu toate slăbiciunile lui, demonizarea continuă a învăţământului decăzut, e drept, dar tocmai din cauza imixtiunilor politice care au otrăvit exigenţa profesorului, făcut complice la „fabrica de cartoane”… De aceea,  vorba lui Noica, uneori, cultura „umblă în pantaloni scurţi”…

Repet, ceea ce spunea Paler, pentru actualitatea observaţiei sale şi din dorinţa ca 2019 să nu mai fie ca în 2018: „Ne-am isterizat cu toţii, am devenit o societate de lupi liberi şi hămesiţi. Şi cum să accept că frica ne ţinea laolaltă, iar libertatea de învrăjbeşte?”

Distribuie pe Facebook