Noi, ca neam, trăim între nişte hotare care nu sunt trase numai pe pământ, dar şi în sufletele şi inimile noastre. Iată de ce ar trebui să ne deschidem sufletele către ce a fost cândva jumătate istorie, jumătate legendă. Iar ceea ce întruchipează cel mai bine această simbioză este întâlnirea dintre Ana, soţia meşterului Manole, şi Ana, soţia Regelui Mihai, Regina României. Este o întâlnire ce va avea loc mâine, 13 august, la Curtea de Argeş, cu ocazia înmormântării Reginei Ana. Avem de-a face aici cu două evenimente diferite, descinzând unul din legendă, celălalt din istorie. Două trepte de simţire, care leagă începuturile istoriei cu prezentul, dând expresie unui singur ethos. Este vorba de ethosul Basarabilor. Iar dacă soţia meşterului Manole îşi continuă existenţa într-un nou trup, corpul arhitectonic al Mănăstirii de la Curtea de Argeş, pe care o însufleţeşte şi o face să dureze, acelaşi lucru se întâmplă şi cu Regina Ana, care, prin moartea sa, va da viaţă noii construcţii ce reprezintă Necropola Regală (Catedrală), dar care, paradoxal, nu a fost niciodată Regină în adevăratul sens al cuvântului. Deci, destinul Reginei Ana se aseamănă întrucâtva cu destinul Anei, soţia lui Manole, pentru că nici Ana din legendă nu a apucat să vadă construcţia soţului său. Şi, în acelaşi timp, ambele soţii, prin moartea lor, sunt proiectate într-un alt nivel cosmic decât acela în care existase ca fiinţe umane. Este vorba aici de o ursită care face din construcţia lui Neagoe Basarab şi din construcţia actuală a Necropolei Regale un meterez care să se opună scurgerii timpului şi să dureze mai mult decât pot dura oamenii, dobândind astfel şi ei perenitatea şi gloria eroilor.

Pe de altă parte, la Curtea de Argeş, locul privilegiat dintre cele două Ane, îl deţine un copil. Este vorba de Sfânta Filofteia, care aduce aici, în fiecare zi a anului, pelerini şi mulţi buni creştini din toată ţara. Vin aici oameni tineri şi bătrâni, bogaţi şi săraci, chinuţi de dureri şi de mustrări ascunse. Moaştele Sfântei Filofteia determină ieşirea din spaţiul social şi intrarea, printr-o trăire mistică, într-un orizont al infinitei deschideri întru Dumnezeu. Iluzia aceasta este posibilă datorită forţei de dăruire a Sfintei Filofteia, care, în copilărie, a fost martirizată de propriul tată, la numai 12 ani. Prin urmare, una din îndatoririle copilei era aceea de a-i duce de mâncare tatălui ei, care muncea la câmp. Pe drum, însă, întâlnindu-se cu nişte oameni sărmani, nu a lăsat-o inima să treacă nepăsătoare mai departe. Ea le-a dat acestora din mâncarea tatălui. Fapta s-a repetat de mai multe ori, astfel încât tatăl său a aflat şi, furios, a aruncat spre ea cu barda ce o purta la brâu, luându-i viaţa. Drept care, aflaţi întru spiritualitatea Sfântei Filofteia, locuitorii oraşului Curtea de Argeş nu de frică, ci din convingere o venerează ca pe o sfântă vie şi vizibilă, prin moaştele sale. De altfel, se crede că de la ea vin tot binele şi toată fericirea darului primit sau dăruit altcuiva. Este evident că noi simţim această forţă a Sfântuliţei doar în măsura în care suntem capabili să dăruim şi avem dreptul să fim numai în măsura în care dăm de pomană celor săraci şi neajutoraţi.

Prin urmare, Regele Carol I a dorit să stabilească necropola familiei sale pe undeva pe Valea Prahovei, la Sinaia sau Buşteni, dar cineva din suita sa l-a sfătuit că această necropolă nu poate fi decât la Curtea de Argeş, pentru că numai acolo se poate da semnificaţie continuării istoriei Basarabilor. Iar Carol I, cu înţelepciune, a urmat acest sfat. Şi astfel, oraşul Curtea de Argeş devine Panteonul României. Un Panteon care are şi o carte sfântă. Este vorba de „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”. Aceste „Învăţături” reprezintă „întâia mare carte a culturii româneşti” (Constantin Noica). Ele conţin percepte morale, religioase sau sfaturi adresate de către domnitorul muntean fiului său Teodosie. În capitolul VII, voievodul Neagoe îşi sfătuieşte fiul cum să se aşeze la masă şi cum să mănânce şi să bea. Este unul dintre cele mai importante capitole şi, prin informaţiile istorice pe care le cuprinde, putem reconstitui o imagine a societăţii feudale româneşti la începutul secolului al XVI-lea. Este o primă încercare de a teoretiza o etichetă de Curte. Deci, dacă „Învăţăturile lui Neagoe” au un aspect religios-moral, Mănăstirea de la Curtea de Argeş, Necropola Regală (noua Catedrală), Sfânta Filofteia, legenda meşterului Manole reprezintă Panteonul României. Toate acestea mai reprezintă şi „vase ale transcendenţei noastre”, în care ne recunoaştem cu toţii de-a lungul veacurilor. Aici, noi, românii, ne putem recunoaşte, indiferent unde ne va duce roata istoriei. Domnul Neagoe şi cu soţia sa, Despina Doamna, au construit osia în jurul căreia noi ne rotim în istorie; o osie pierdută aproape în mijlocul uriaşului lanţ al Carpaţilor. Iar dacă te afli în afară sau în interiorul Mănăstirii lui Neagoe, o frumuseţe mistică te cuprinde; o bogăţie de culori în care predomină tonurile calde, galbenul, verdele măsliniu, roşul, albastrul cerului sau marin; compoziţii de largă respiraţie, pline de armonie şi de mişcare; decoraţiuni fastuoase, chipuri de sfinţi şi de sfinte care ridică sufletul omului la Dumnezeu.

Gheorghe SAVU

Distribuie pe Facebook

Gheorghe Savu

See Full Bio