Auzi! Să stăm în casă și să ne găsim liniștea interioară. Scuzați, cum, mama dracului, să poți face asta? Că virușii ăștia foșgăie peste tot. Se strecoară pe sub ușă, intră pe fereastră sau odată cu mâna nespălată, cu pantoful în care ai mers pe stradă. Este peste tot și mai nicăieri, dacă-i vorba să-l dibui și să-l anihilezi. Circulă cu viteza gândului pe întreg mapamondul, grație câmpului electromagnetic, ori călare pe nori, fiind un gaz „scăpat” de om. Mă rog, virusul ăsta „biologic” nu este altceva decât un program destinat să mai împuțineze populația care a explodat pe pământul ăsta. Pământ de care, ce-i drept, ne-am cam bătut joc. De pământ, de apă, de aer, chiar de… noi, oamenii.

Adevărul este că nu știm mare lucru despre inamicul public numărul unu, declarat astfel și prin ordonanța prezidențială de urgență. Nu știm cu ce se mânâncă, dar ne mănâncă. Cu fulgi cu tot. Că n-o să murim cu toți de Covid-19, care circulă ca vântul și ca gândul, fie grație câmpului electromagnetic, fie „programului” destinat să mai reducă din populația asta nerecunoscătoare, e adevărat. Grea încercare pentru ființa umană! Singura armă eficientă, se spune, sunt apa și săpunul. Până nu se vor raționaliza. Ca și alimentele. Ca și locurile de muncă, unde povestea a luat-o rău din loc. Că lupta pentru supraviețuire de-abia a început.

Bine, bine, dar dacă o să fie să nu murim cu toți de Covid-19, de ce să murim de frică? Să stăm în casă și să ne panicăm, să ne agităm până vom păți ca mielul lui Avicenna. Care – știți povestea filozofului antic – a băgat într-un țarc un miel și un lup, despărțindu-i printr-un gard. Flămând, lupul se dădea de ceasul morții să înșface mielul, dar nu reușea din pricina gardului, iar mielul, de frică, n-a mai putut nici mânca, nici bea, nici dormi, s-a îmbolnăvit și… pur și simplu a murit. De frică, nu sfârtecat de lup. La fel și noi, nu vom sfârși toți răpuși de „colțul” virusului, adus aici din nu se știe ce pricini, dar de frică, de teamă, de anxietate unii dintre noi, e sigur, ne vom îmbolnăvi. Și unii chiar vom și muri.

Sau poate că nu! Dar, ca să „nu”, ar trebui să învățăm din panica indusă odată cu întoarcerea acasă a „stranierilor” noștri. Care, și ei, unde să-și caute scăparea, dacă nu pe pământul natal. Pământ care, o vreme, nu i-a mai hrănit mulțumitor. Cum se așteptau ei odată cu liberarea de dictatură. Deși știam că vine și peste noi – am văzut bine ce s-a întâmplat la chinezi – nu ne-am pregătit mai deloc să înfruntăm grozăvia. Ne-a prins fără materiale de protecție, fără măști, ochelari, mănuși, combinezoane. Și – de neiertat – s-a întâmplat asta și cu oamenii în halate albe, cei aflați în prima linie a bătăliei împotriva virusului. Păi, asta-i crimă, nu altceva!

Și tot crimă va fi dacă nu ne vom pregăti să facem față penuriei de alimente, de energie, de materii prime, de bani, de locuri de muncă, într-un cuvânt crizei economice. Dacă vom insista doar pe ideea să stăm cu toții în casă, pasivi, fiindcă așa scăpăm nevătămați, dacă nu vom ieși, că-i primăvară, să arăm, să semănăm, să plantăm, ca să avem ce recolta la toamnă, vom ajunge sigur să nu avem ce pune pe masa țării.

La care, altminteri, avem pretenția să ne așezăm cu toții, că suntem contribuabili, că susținem pe umerii noștri statul. Care stat n-o să aibă de unde să ne tot dea, că nu e nabab, dacă noi vom sta doar cu brațele încrucișate. Îndemnați să tot stăm acasă, în loc, cei care pot – care nu sunt bolnavi, bătrâni, copii – să meargă la treabă, să producă. Pâine, în primul rând! Că ne vom trezi la un moment dat că s-au golit rafturile din marketuri, că nu mai avem curent la priză, gaz pe conductă, benzină la pompă. Și de aici, panica – fandaxia, vorba lui Caragiale – e gata. Cum – îmi spune un sicilian – s-a întâmplat în draga sa insulă, unde macaronarii au dat iama în supermarketuri și au ras totul. De la pâine, la hârtie igienică, de la apă minerală, la carne și paste făinoase. Nici noi, gazetarii, n-ar trebui să tot insistăm cu pixul, cu aparatul de filmat focusat pe chipul suferinței umane. Da, asta ne este meseria, să dezvăluim dramele teribile la ceas de mare încordare, dar să nu sărim nici noi calul, să nu inducem continuu starea de teamă, de neliniște. Că de aici până la panică nu este decât un pas. Să nu-l facem, că ne vom trezi că ne ia și pe noi valul. Înțelept, profesional, uman, iar nu mecanic, rece, distant, să facem să respire prin fereastra televizorului, prin site-ul online-ului, prin pagina de ziar, aerul tonic, de liniște, de echilibru, în ideea că există viață și după Covid-l9. Că Dumnezeu n-a murit! Și nici noi!

Distribuie pe Facebook

Mihai Golescu

See Full Bio