Nu știu dacă ați băgat de seamă, dar ne aflăm tot mai des în pană de moralitate. Individual și totodată social. Moral vorbind, societatea se comportă ca un motor gripat. Tușește, pufnește, dă rateuri, se îneacă, pare a fi pe marginea prăpastiei. Nu prea mai suntem siguri unde se termină binele și unde începe răul. Dacă, de pildă, îi sucești gâtul cuiva, preventiv, fiindcă ai aflat că ți-a pus gând rău. E bine așa, e rău, e moral sau imoral…

Da, ne confruntăm astăzi cu nenumărate dileme morale. Cea mai actuală este cea legată de originea Covidului. L-a creat omul, l-a scăpat sau i-a făcut vânt din eprubetă, sau e natural? Dacă l-a „produs” mintea cuiva, ca să mai reducă din miliardele de oameni care au împânzit pământul, e moral sau imoral? Că și oculții ăștia poate „gândesc” să mai salveze ceva din pământul, apa și aerul pe care, cu inconștiență, le otrăvim zilnic. Iată, la Câmpulung, de pildă, circa 1.500 tone de deșeuri periculoase ne otrăvesc realmente prin prezența lor acolo. Otrăvesc aerul, apa, pământul, oamenii. E moral sau imoral?

Aici nu mai avem nicio dilemă. E imoral, periculos de… imoral. Dar și penal. Și simțim astfel, întrucât chestiunea se întâmplă sub ochii noștri, ne vizează direct. Nu-i vorba de războiul din Afganistan (deși avem sodați acolo!), nici de încălzirea globală. Aerul pe care-l respirăm este tot mai poluat, de la otrăvurile toxice expuse în aer liber, până la eșapamentul mașinilor vechi ori de la noxele industriale. Și asta se petrece aici, lângă noi. Și acum. Pe viu, concret, sub ochii noștri. Căci, altminteri, statistica nu prea ne mai înduioșează, are dreptate Harari în „lecțiile” sale. Dar drama cutărui copil ‒ cu poza dată-n ziar că-l paște paralizia, dacă nu-l ajutăm ‒ ne deschide inimile și portofelele. Ba vinde și ziarele.

Dar dacă publicăm o știre cu opt „arși”, că au nevoie de ajutor, pentru transplant de piele, s-a demonstrat că nu mai suntem așa de săritori. Da, ni se încrețește pielea pe noi când aflăm de moartea unor oameni arși de vii, fiindcă au fost internați în spital să fie salvați de Covid, dar, mulți dintre noi, se gândesc că e treaba guvernului să „rezolve” drama asta. Că e moral sau imoral, nici aici nu mai avem o dilemă. E penal. Păi, dacă-i penal, să ia măsuri să pedepsească vinovații instituțiile statului. Care instituții au însă nevoie de timp să cerceteze, să ancheteze, să ia decizii juste. Și, până vin ele cu decizia privind vinovații, mai iau foc alte spitale, se mai aprinde un bloc, se mai prăbușește un drum ori un bloc, iar dramele personale se topesc în cele colective.

Și uite așa, uităm, fiindcă la orizont mai apare o tragedie. Care ne distrage atenția de la cea întâmplată ieri, alaltăieri sau anțărț. Cum ne-a încrețit carnea pe noi drama femeii care sare, silită de foc, de la etajul șapte și moare. Că pompierii au ajuns târziu, că n-au avut scară, nici pernă de aer etc. etc. Iar măsurile trenează, așteaptă decizia dosarelor. Ce-i asta, dacă nu „un rău care macină bazele vieții publice”, cum spunea Tacitus?!

Suntem și noi de vină? Purtăm o răspundere, dincolo de ce fac sau nu fac instituțiile, autoritățile? Deja aici nu mai este vorba de o dilemă, morală, ci de o gravă infracțiune socială. Imperativul moral impune aici celeritate în anchetarea faptelor, nu îngroparea lor în uitare. Cum s-a întâmplat cu o bună parte a averii naționale, „privatizate pe un leu”, ca să poată fi smulsă mai ușor din mâinile slăbănoage ale statului. Iată, au trecut 30 de ani și tot nu reușim, cu liderii noștri, pe care-i alegem într-o veselie, să recuperăm ceea ce, evident, s-a furat. Inutil să întrebăm dacă-i moral sau nu. Este tot penal, dar legea a fost astfel gândită, încât povestea să dureze ca-n „O mie și una de nopți”. Fiindcă, la urma urmei, nu ținem neapărat să tăiem capul celor ce ne-au furat, dar vrem recuperarea prejudicului în folosul comunității. Care comunitate este astfel lovită în sistemul său nervos, în celulele sale vitale. Trăim astfel în „jungla urbană”, cu moralitatea la pământ, cum și dezvăluiam în eseurile din cotidianul nostru și din cele trei volume „Nordul moral”.

Sigur, suntem de acord că am părăsit de mult statutul culegătorilor de fructe ori de vânători, că azi rețeaua relațiilor umane, care se intersectează peste și pe sub partide, a făcut să explodeze certitudinea morală. Că încercarea omului de a înțelege și rezolva dilemele moralității dă de multe ori greș, ori se lovește de indiferența noastră. De cele mai multe ori. Dar, să recunoaștem, a dat greș din vina noastră, din ignoranța noastră, din indiferența noastră. Or, asta trebuie înțeles și acționat, ca să nu ne mai lăsăm amețiți de conexiunea legăturilor politice și economice, unde nu mai știi ce e și ce nu e moral. Ce e crimă și ce este dublu-standard, manipulare, insultă, discriminare, poveste de adormit copiii.

Porunca este „să nu furi”, că vei fi pedepsit. De voința umană și divină, în egală măsură. Dar când blocăm niște legi favorabile comunității, nu e tot un furt? Cum să ne comportăm moral, neștiind datele reale ale inițiativei legislative? Chiar dacă avem un bun simț moral, dacă avem un înnăscut simț al dreptății. Dacă nu greșim noi, ca să îndreptăm răul, ca să restabilim morala, să-i redăm eficiența, chiar înclinăm să credem că se simte nevoia unor legi draconice, severe. Expresie, care e bine de știut, nu vine de la „dracul” românesc, ci de la legislatorul atenian „Draco”. Întrebat de ce a aplicat pedeapsa cu moartea la majoritatea legilor, Draco ar fi răspuns că legile minore o meritau, iar pentru celelalte nu mai rămăsese o pedeapsă mai grea.

Asta nu înseamnă că, Doamne ferește, am pleda pentru pedeapsa cu moartea. Impresionat de severitatea legilor, Solon a acordat mai mult credit atenienilor și cu excepția omuciderii. Iar atenienii se mândreau cu sistemul lor juridic. În orașul-stat militarist Sparta, din sudul Greciei, celebrul legiuitor Ligur a atacat, în schimb, insistent bogăția, considerând-o un mare rău care-i moleșea pe spartani. La noi, privind retrospectiv, de unde vine moleșeala, de ce suntem în pană de moralitate? Ne-am pierdut acest simț? Începem să gândim doar pe grupuri, am intrat, cum spunea cineva, în epoca Post-adevărului? Că nu prea mai avem nicio certitudine morală. Păi, e grav, e tare grav! Trebuie să ieșim din pana asta de moralitate, ca să putem trăi totuși cu certitudini. Nu cu standarde duble, de la impozitul pe venit până la cel cu care taxăm moralitatea.

Distribuie pe Facebook